pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a VI-a după Rusalii

Unele lucruri, când le auzim spunându-ni-se de două ori, mai ales dacă suntem firi mai nervoase, ne irită, iar dacă ni se repetă de mai multe ori, nu ne putem stăpâni să nu spunem interlocutorului nostru că ni le-a mai spus.

Nu tot așa se întâmplă însă cu cele cuprinse în Sfânta Evanghelie. Cu toate că unele lucruri le cunoaștem pe de rost, cu toate că sunt pline cu ele tomuri întregi, cu toate că sunt știute de la tânăr până la savant, totuși, ori de câte ori le ascultăm, găsim în ele ceva nou, ce până atunci ne scăpase. Iată de ce toți oamenii de bine, atât cei simpli cât și oamenii de știință, se trudesc să le deslușească sensul și mesajul, căci adevărurile depozitate în Sfânta Evanghelie li se potrivesc tuturor, de la copil până la savantul încărunțit, doar că unul înțelege mai puțin, iar celălalt mai mult, dar și unul și altul destul pentru a-și satisface nevoile propriului suflet.

Așa stau lucrurile și cu întâmplarea prezentată în fragmentul evanghelic citit astăzi. Ea ne interesează pe toți, așa cum interesează toate învățăturile enunțate de Acela care nu și-a primit știința de la nimeni, pentru că o avea de la Sine, din veci. Deși am mai auzit-o de atâtea ori, o sorbim cu nesaț și ne captivează spiritul, pentru că, asemenea tuturor faptelor lui Isus, întâmplarea de azi, pe lângă sensul istoric, are și un înțeles mai adânc, înțeles actual totdeauna și pentru toți.

Și care anume este aici înțelesul mai adânc și actual?

Paraliticul din Sfânta Evanghelie este un om bolnav la suflet și la trup. El nu s-ar fi vindecat niciodată, dacă nu ar fi întâlnit un medic deosebit. Medicii de atunci, ca și cei de azi, erau fie și numai pentru trup, fie numai pentru suflet. Și atunci, ca și astăzi, era cu neputință ca cineva să întrunească în persoana sa toată știința despre trup și despre suflet. Or, dacă paraliticul s-ar fi vindecat numai trupește, el ar fi rămas tot bolnav, deoarece cangrena adâncă ce îi rodea sufletul era covârșitoare. Cât de mare influență are starea sufletească asupra stării corporale ne-o dovedește nu numai psihoterapia modernă, ci și propria noastră experiență. Fiecare ne dăm seama că atunci când în conștiință nu este ordine, când e întinată grav cu ceva, nici trupește nu ne simțim bine. Nu cunoaștem oare cazuri când cineva "s-a uscat pe picioare" din cauza unei mari lovituri morale, a unei tragedii familiale, a unei profunde frământări sufletești? Iată de ce, dacă slăbănogul ar fi putut întâlni un doctor sufletesc, și-ar fi dobândit tămăduirea sufletului, și în acest caz și neputința lui trupească s-ar fi ameliorat mult, chiar dacă nu ar fi dispărut cu totul. Dar un astfel de doctor lipsea.

Bolnavul a avut însă fericirea că l-a întâlnit pe doctorul doctorilor, medicul universal, tămăduitorul sufletelor și al trupurilor, pe acela despre care îngerul îi vestise lui Iosif că "va mântui pe poporul său de păcate" (Matei I,21) și pe care Ioan Botezătorul îl arată mulțimii la Iordan, cu cuvintele: "Iată Mielul lui Dumnezeu care suprimă păcatele lumii" (Ioan I, 29).

Desigur, bolnavul ce sta acum în fața lui Isus nu simțea mai puțin greutatea păcatelor decât a bolii. De câte ori în orele tăcute ale nopții, când somnul, din pricina mâhnirii și a neputințelor, fugea de la ochii săi osteniți și umeziți de plâns, nu își va fi depănat prin fața conștiinței tulburate amintirea păcatelor din trecut, și în această stare, pătruns de căință, din inima lui se desprindea rugăciunea de pocăință a Regelui Profet: "Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge-mi fărădelegea" (Psalm 50,1-2). Sau: "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; Doamne, ascultă glasul meu (...). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?" (Psalm 29,1-3).

Acum, aici, la picioarele Celui Preasfânt, paraliticul trebuie să fi fost cuprins și mai puternic de sentimentul vinovăției și netrebniciei sale și de o durere și mai profundă, mai sinceră, mai adevărată pentru păcate. Isus, cu privirea-I miloasă și atotpătrunzătoare, străbate într-o clipită învelișul de lut al omului ce îi stă în față și, citind toată drama din inima lui, se oprește la acel ceva invizibil și monstruos ce stă la originea bolii lui - la păcat - și îi zice: "Cutează, fiule, iertate îți sunt păcatele!" (Matei IX, 3). Cuvintele căzute pe neașteptate uluiră pe unii din cărturari, care numaidecât au murmurat: "Acesta hulește! Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?" (Marcu II, 7); poate, își mai ziceau în sinea lor: Iată, acesta este paralizat și dorește vindecarea, când colo Acela în care își puse toată încrederea a greșit diagnoza: vrea să-l vindece sufletește, pe când el suferă trupește; de iertare avea el nevoie? Acest Învățător de lege, dacă ar fi într-adevăr Mesia, ar fi trebuit să-i spună paraliticului nu "Iertate îți sunt păcatele!" ci : "Scoală-te și umblă!".

Și totuși ei se înșelau amarnic. Dacă Isus ar fi procedat astfel, vindecarea paraliticului nu ar fi fost completă. Isus Cristos, subliniind în repetate rânduri prețul infinit al sufletului față de puțina însemnătate a trupului, și cunoscând că, în cazul ce îi stă în față, infirmitatea corporală nu era decât o urmare a bolii sufletești, adică a păcatului, El vindecă ceea ce este mai prețios și mai important: sufletul. De fapt, aceasta era și misiunea cu care El a venit în lume. De aceea, spre uimirea multora dintre cei de față, Isus îi zice paraliticului: "Iertate îți sunt păcatele!"

Cum însă evreii, pe bună dreptate, credeau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, ei îl acuză pe Isus de hulă, de blasfemie, pentru faptul de a-și fi arogat o prerogativă divină, deoarece ei nu credeau că Isus este Dumnezeu și, chiar dacă El s-ar fi declarat ca atare, ei nu l-ar fi crezut. Dar Isus, cunoscându-le gândurile, recurge la o minune în fața căreia orice om cu bun simț trebuia să se plece și să recunoască în Cel ce o făcea pe trimisul lui Dumnezeu. "Ci ca să știți" - le zice Isus - "că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ (atunci a zis slăbănogului): Scoală, ia-ți patul și mergi în casa ta" (Marcu II,10-11). Și sculându-se, fostul paralitic plecă spre casă.

Isus, așadar, și aici, ca în toate celelalte cazuri, nu săvârșește minunea de dragul minunii, spre a oferi curioșilor un spectacol senzațional, ci ca să descopere celor prezenți marile adevăruri ale mântuirii și să le îndrepte sufletul spre scopul final. El vrea prin această vindecare miraculoasă să ne învețe pe toți să avem mai presus de toate grijă de sănătatea sufletului, de puritatea lui și să-l ferim de îmbolnăvire, adică de păcat, acesta fiind supremul rău, deoarece ne desparte de Dumnezeu și dă naștere la nenumărate suferințe trupești și sufletești.

Omul de azi, asemenea contemporanilor lui Isus, nu înțelege aceste adevăruri, deoarece nu se ocupă de ele. Puțini își dau seama că lumea este un mare bolnav tocmai pentru că nesocotește cele zece comandamente divine gravate în însăși esența ființei sale umane. Că nu își dă seama o dovedește ușurința și nepăsarea cu care își risipește, în tot felul de abuzuri, energiile menite să-l desăvârșească. Complăcându-se într-o existență dezumanizantă, nici măcar în momentul totalei neputințe nu se dezmeticește și refuză împăcarea cu Dumnezeu, reluarea contactului cu Izvorul revitalizării sufletești, prin Sfânta Pocăință, unde Cristos îi zice, prin rostul preotului, ca și paraliticului: "Iertate îți sunt păcatele". "Te iert și te dezleg de toate păcatele".

Iubiții mei! Noi, cei care prin harul lui Dumnezeu am fost învredniciți să cunoaștem și să gustăm mereu binefacerile reconfortante ale împăcării cu Dumnezeu în baia Sfintei Pocăințe, Taina renașterii duhovnicești, să-I mulțumim lui Isus și să-L preamărim pentru acest dar ceresc. Dar mulțumirea și preamărirea ce o așteaptă El de la noi constă în a ne apropia de această taină a milostivirii cu smerenie, cu căință filială, cu încredere, și întotdeauna când conștiința ne spune că raportul nostru cu Dumnezeu nu este cum ar trebui să fie, deoarece prin dezlegarea din confesional primim nu numai harul sfințitor care ne purifică sufletul ci și harurile ajutătoare, care la timpul potrivit ne întăresc contra ispitelor și ne ajută să le biruim, și astfel să progresăm în virtute. Păcatul învechit, chiar dacă nu este de moarte ci numai venial, ușor, slăbește rezistența sufletului în fața ispitei, îi tocește sensibilitatea față de păcat și astfel sufletul lâncezește și rămâne expus căderilor în păcate din ce în ce mai mari. Adevărat că păcatele ușoare ni se pot ierta și prin părere de rău adevărată, prin fapte bune, prin rugăciuni, prin post, dar mijlocul sigur este Taina Sfintei Spovedanii.

Așadar, dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu atunci să nu suferim a rămâne nici o clipă separați de El, sau cu conștiința în dezordine, ci să alergăm fără amânare la Tronul milei lui Dumnezeu, cu încrederea și simplitatea copilului care, ori de câte ori își dă seama că și-a supărat părintele, se căiește pentru că a rănit inima aceluia care pentru el este totul. Apoi să ne păstrăm puritatea câștigată, străduindu-ne să folosim toate mijloacele, pentru ca legea supremă, care este iubirea de Dumnezeu și de aproapele, să inspire toate gândurile, sentimentele și conduita noastră. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire