pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a IV-a după Rusalii

"Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu,
ci spune doar un cuvânt și se va vindeca sluga mea."
(Matei VIII, 8)


Dacă suntem cu luare aminte la felul de a vorbi și de a se comporta al oamenilor cu care venim în contact, putem descoperi destul de ușor nota lor dominantă, caracteristică; iar din această notă putem deduce întreaga lor purtare. Dacă bunăoară nota caracteristică a cuiva este egoismul, ne putem face o idee aproximativă asupra felului cum se poartă el în familie și societate, cu cei mici și cu cei mari, cu bogații și cu cei nevoiași. Și nu ne vom mira dacă vom auzi că este capricios, zgârcit, înfumurat, dur, vanitos, deoarece toate aceste scăderi sunt fiice ale egoismului. Dacă însă nota dominantă a cuiva este un nobil dezinteres, putem presupune fără teama de a greși că respectivul va trece printre semeni ca un înger bun, blând, răbdător, prevenitor, delicat, totdeauna disponibil, gata de a se dărui. De aici nevoia de a ne cunoaște bine pe noi înșine, atât în ce privește slăbiciunile, cât și în ce privește înclinațiile spre virtute, pentru a le birui pe cele dintâi și a le cultiva pe cele din urmă; ceea ce nu vom izbuti decât printr-o sinceritate cu noi înșine și printr-o continuă strădanie, unită cu rugăciune și susținută de primenirea în baia pocăinței și nutrirea cu Pâinea Vieții.

1. Meditând asupra scenei la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul evanghelic citit, constatăm că nota dominantă a sutașului păgân este profunda sa smerenie, din care răsare, luminoasă, credința sa uimitoare, după cum din sămânță răsare floarea aducătoare de rod.

Sutașul era în slujba lui Irod Antipa, cel care îl decapitase pe Ioan Botezătorul. El avea în subordine o sută de ostași - de unde și numele -, precum și slujitori, sclavi, după obiceiul de pe atunci. Dar, din Evanghelie reiese că se purta delicat și cu inimă față de supuși. I s-a întâmplat, însă, că i s-a îmbolnăvit un servitor pe care îl iubea, ba chiar îl "cinstea", și aceasta o făcea nu numai din interes, fapt dovedit de demersul său îndrăzneț pe care îl face pentru el la Isus. Era deci milos și generos.

După cum reiese din textul paralel al Sfântului evanghelist Luca (VII, 1-10), sutașul, deși avea o poziție înaltă, fiind păgân și știind despre Isus că este evreu nu se simțea vrednic să meargă personal la Isus ca să-L roage pentru servitorul bolnav. De aceea s-a adresat bătrânilor din Capernaum, rugându-i să se interpună pentru el. Și aceștia - spune evanghelistul -, "venind la Isus L-au rugat stăruitor" să-i împlinească ruga, "căci" - motivau ei - "iubește neamul nostru, și sinagoga el ne-a zidit-o". Ce suflet ales, nobil! Model de smerenie! Deși le făcuse evreilor un dar atât de prețios, el nu se simțea vrednic să apară în fața lui Isus.

Dar ceea ce urmează ne uimește și mai mult! Când Isus ajunse aproape de locuința sutașului, acesta trimise întru întâmpinarea lui Isus niște prieteni ca să-L roage în numele său: "Doamne, nu te osteni, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu (...)". Câtă modestie, câtă finețe de tact izvorăște din smerenia acestui păgân. El știa că evreii nu intrau în casele păgânilor, ca să nu se pângărească; de aceea el nu voia ca Isus să aibă neplăceri cu propriii coreligionari din pricina ajutorului pentru care apelase la El, sau ca fapta lui Isus să fie greșit tălmăcită. Această sinceră mărturisire a propriei nevrednicii, pe de o parte, și delicatețea și respectul pentru sentimentele religioase ale evreilor, pe de altă parte, sunt o splendidă dovadă a profundei smerenii ce îl însuflețea pe acest păgân.

2. Dar acolo unde este smerenie, încolțesc și se dezvoltă toate celelalte virtuți. De aceea, profundei smerenii a sutașului îi corespunde o tot atât de profundă credință. Smerenia și credința sunt în strânsă corelație. Cu cât se adâncește una, cu atât se dezvoltă și se întărește cealaltă.

Fără îndoială, Providența este aceea care l-a condus pe sutaș în Țara Sfântă și l-a făcut să recunoască, cu bunul simț, că credința evreilor într-un singur Dumnezeu, care a zidit toate și căruia toate trebuie să I se supună, este neasemuit mai înaltă decât credința sa păgână. Smerenia l-a făcut să vadă că evreii erau pe calea cea adevărată pe când ei, păgânii, orbecăiau în întuneric. De aceea el nu se sfiește să recunoască printr-un gest public acest adevăr, construindu-le evreilor din Capernaum o sinagogă.

Smerenia însă l-a condus pe sutaș nu numai la credința în unicul Dumnezeu adevărat, ci și la credința în divinitatea lui Isus. Din tot ce auzise despre învățătura și minunile ce le făcea Isus, sutașul a tras concluzia că în acest trimis al Cerului sălășluia puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu; și această convingere și-a arătat-o prin mesajul trimis lui Isus, mesaj ce-l uimește până și pe Isus: "Doamne, nu te osteni - îl roagă sutașul prin trimișii săi -, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu; pentru aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine, ci zi numai un cuvânt, și se va vindeca sluga mea. Căci și eu sunt om rânduit sub ascultare; având soldați sub ascultare, și zic acestuia: «Mergi», și merge, iar altuia: «Vino», și vine, iar servitorului: «Fă cutare lucru», și face" (Luca VII, 6-8). Ca și cum I-ar fi spus lui Isus: Tu ai dovedit, de atâtea ori, că de cuvântul Tău ascultă toate puterile firii, așa cum slugile mele ascultă de cuvântul meu. Precum Dumnezeu nu are nevoie să meargă la căpătâiul bolnavului ca să-l vindece, tot astfel și Tu care lucrezi cu puterea Lui nu ai nevoie să vii la căpătâiul slugii mele, căci cuvântul Tău, spus fie și din depărtare, este de ajuns ca să-mi vindece sluga.

Ce sublimă credință! O credință ce stârnește uimirea și lauda lui Isus. De atâta vreme Isus predica și făcea minuni printre evrei. Unii dintre ei au aflat învățătura lui ca nemaiauzită, frumoasă și mângâietoare; alții, ucenicii săi, au recunoscut în El, prin semnele ce le făcea, pe Mesia cel așteptat, dar nici unul din ei nu s-a ridicat la înălțimea credinței mărturisită atât de spontan și ferm de acest sutaș păgân. De aceea, Isus, "auzind aceasta, s-a mirat și a zis celor ce veneau după dânsul: «Vă zic: nici în Israil nu am aflat atâta credință. Și vă zic că mulți vor veni de la Apus și de la Răsărit și se vor odihni cu Avraam și cu Isac și cu Iacob în împărăția cerurilor; iar fiii împărăției se vor arunca în întunericul cel mai dinafară: acolo va fi plâns și scrâșnirea dinților». Și a zis sutașului: «mergi, și precum ai crezut să-ți fie». Și s-a vindecat sluga lui în același ceas" (Matei VIII, 10-13).

Isus deci nu numai că răsplătește prompt credința sutașului, vindecându-i servitorul, cu cuvântul și de la distanță ci, în mod indirect, prin reflecția pe care o face, îl consideră pe acest păgân credincios ca pe unul care deschide șirul mulțimilor de păgâni care se vor mântui primind solia Evangheliei. După cei trei magi de la Răsărit, sutașul va intra cel dintâi în Împărăția Cerurilor. El a primit, drept răsplată pentru credința sa, nu numai vindecarea servitorului, ci și sfințirea propriului suflet.

Iubiții mei, să ne stea mereu vie în suflet pilda luminoasă a acestui om de aur, pildă de smerenie și credință. Ca și el, să ne adâncim tot mai mult smerenia, spre a crește tot mai mult în credință. Dar ce este smerenia? Este recunoașterea adevărului fundamental că noi înșine nu suntem decât pornire spre rău, spre păcat, și că tot ce avem bun în noi este un dar al lui Dumnezeu, bun pe care trebuie să-l fructificăm spre slava Lui și sfințirea noastră și a semenilor; este recunoașterea că noi, cu propriile puteri, nu putem face nimic pentru mântuirea noastră și, în consecință, avem o permanentă nevoie de harul Său pe care trebuie să-l cerem neîncetat, cu încrederea sutașului.

Atât de mult dorește Sfânta Biserică să ne sădească în inimă sentimentul de adâncă smerenie și de neclintită credință a sutașului, încât în Liturghia de rit latin ea pune pe buzele credinciosului în momentul cuminecării cuvintele ce se desprinseseră odinioară de pe buzele sutașului, doar puțin modificate: "Doamne - sună această rugăciune - nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci zi numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu". Prin această scurtă invocare, Biserica dorește să ne considerăm nevrednici de darul sălășluirii lui Cristos în noi și să ne încredem în nemărginita Sa putere care, chiar și numai cu cuvântul, ne poate sfinți sufletul.

Să rostim și noi această rugăciune, atât de frumoasă și plăcută Domnului, și s-o rostim nu numai când ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului, ci și atunci când, neputând asista la Sfânta Jertfă Euharistică, sau neputându-ne împărtăși, nutrim totuși dorința fierbinte de a-L primi în suflet în mod spiritual, de a ne uni cu El, ca să ne vindece de slăbiciuni sau porniri rele, ca să ne purifice inima cuprinsă de griji și neliniști, de tristețe ori descurajare. "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci spune doar un cuvânt și se va tămădui sufletul meu". Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire