pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a II-a după Rusalii

Despre preoție

"Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni."
(Matei IV,19)


Prin aceste cuvinte, simple dar de o forță irezistibilă, Isus și-i alege pe cei doisprezece apostoli, dintre niște oameni neînvățați și nebăgați în seamă, ca să facă din ei, după mai bine de trei ani de ucenicie, evanghelizatori înflăcărați, părtași ai preoției Sale veșnice, învestiți, după Înviere, cu o întreită putere dumnezeiască: de a învăța pe oameni cuvântul Evangheliei mântuirii, de a-i sfinți prin Sfintele Sacramente, și de a-i conduce la mântuire prin porunci. "Și îndată, lăsând mrejele - notează evanghelistul Matei -, s-au dus după Dânsul".

Această putere preoțească primită de la Cristos, apostolii au deprins-o începând chiar din ziua Pogorârii Spiritului Sfânt peste ei, luând astfel ființă, cum am văzut, primul nucleu al Bisericii, iar mai târziu ei au transmis această putere urmașilor lor, care sunt episcopii și preoții.

Dar fiindcă există printre noi foarte mulți care, din ignoranță sau din rea-credință, contestă instituția preoției, ba chiar printre cei care se pretind a fi "buni credincioși" sunt unii care zic că ei nu au nevoie de nici un mijlocitor între ei și Dumnezeu, deci nici de Biserică, nici de Spovedanie, nici de Jertfa liturgică - cu un cuvânt n-au nevoie de preoți - deoarece, spun ei, Dumnezeu le poate da harurile direct, fără mijlocirea preotului -, pentru acest motiv socotesc necesar să răspundem la două întrebări:

1. Oare Domnul nostru Isus Cristos a instituit într-adevăr preoția Testamentului Nou? Și, dacă da,

2. Cât de mare este demnitatea slujbei preoțești?

1. Sprijiniți pe învățătura limpede a Evangheliei, afirmăm că Isus nu a voit să le comunice sufletelor harul Său, Sfințenia Sa, direct, fără un mijlocitor între ele și Dumnezeu, ci indirect, creând preoția ca o mare "centrală telefonică", prin care oamenii să fie puși în comunicare cu linia Cerului.

Astfel, în Evanghelia după Ioan, cap. XV,15-16, Isus le adresează apostolilor, adică acelora pe care i-a ales în mod deosebit, următoarele cuvinte memorabile: "De acum nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu știe ce face Domnul său; ci v-am numit prieteni, pentru că tot ce am auzit de la Tatăl Meu v-am spus vouă. Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am pus ca să mergeți și să aduceți rod și rodul vostru să rămână". Aici este vorba deci de o alegere și o trimitere, de o misiune rodnică. Dar ce fel de misiune? O spune răspicat tot Isus, după Înviere, în Galileea, când le poruncește celor doisprezece apostoli, zicându-le: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergând învățați toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt; învățându-le să păzească toate câte vi le-am poruncit: și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii" (Matei XXVIII,18,20). E limpede că Isus îi trimite pe cei doisprezece aleși de El ca să învețe, să-i boteze pe oameni și să le impună păzirea poruncilor date de El.

Dar, deoarece după Botez omul rămâne expus căderilor în păcat, el are nevoie de iertare; această iertare însă el nu o primește direct, ci tot prin mijlocirea apostolilor, căci lor - și numai lor - le-a zis Isus, după Înviere: "Luați Spirit Sfânt; cărora le veți ierta păcatele li se vor ierta și cărora le veți ținea vor fi ținute" (Ioan XX,21).

Isus ne-a răscumpărat prin jertfa morții Sale pe Cruce. La Cina cea de taină însă , El a anticipat în mod mistic, nesângeros, dar real, această Jertfă, oferindu-Se Tatălui, sub forma pâinii și a vinului, ca victimă de laudă, mulțumire, împăcare, ispășire și cerere; totodată El a dispus ca această Jertfă săvârșită de El să fie reînnoită de apostoli. De aceea, îndată după consacrarea celor două specii, făcută de El, le poruncește: "Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea". Iată aici întemeierea Sfintei Jertfe liturghice, a Sfintei Cuminecături, Jertfa și Pâinea vieții spirituale a creștinului, Jertfă ce se perpetuează până la sfârșitul veacurilor prin mâinile urmașilor apostolilor: a episcopilor și a preoților, deoarece jertfa trebuie să dăinuie cât omenirea.

Așadar, Mântuitorul nu ne sfințește direct, ci El însuși a orânduit în scopul sfințirii și al mântuirii, Sfânta Preoție, sacramentul care conferă celor ce-l primesc puterea de a vesti oamenilor cuvântul lui Isus, de a le ierta păcatele prin Sfântul Botez și prin Sfânta Pocăință, de a-i nutri cu trupul și sângele lui Isus din Sfânta Cuminecătură, și de a-i conduce la mântuire, impunându-le păzirea poruncilor date de El și de Biserica Sa; căci ceea ce Isus le-a spus apostolilor se referă la toți urmașii lor legitimi: "Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine, cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca X,16).

2. Ar fi de ajuns să medităm fie și numai asupra Sfintei Taine a Pocăinței și asupra Sfintei Jertfe liturgice, ca să ne dăm seama de caracterul sublim unic al demnității preoțești. Un om ca toți oamenii, supus și el slăbiciunilor și păcatului, este ales să facă ceea ce singur Dumnezeu poate face: să ierte păcatele, adică să-l împace pe om cu Dumnezeu și să săvârșească Jertfa Sfintei Liturghii, adică să transforme substanțele pâinii și a vinului în trupul și sângele Mântuitorului, coborându-L astfel pe altar; să facă deci ceea ce a făcut El la Cina de taină, oferindu-L pe El ca mâncare și băutură spirituală sufletelor curate. Toate acestea preotul le face cu puterea dată lui de către Cristos. Prin consacrarea celor două specii, putem spune că preotul Îl naște din nou în mod mistic, dar real, pe Isus Dumnezeu și Om, așa cum El S-a născut din sânul feciorelnic al Mariei. Este ideea atât de frumos formulată de Sfântul Augustin când zice: "O, venerabilă demnitate a preoților, în ale căror mâini Fiul lui Dumnezeu se întrupează ca în sânul Fecioarei."

Toți sfinții, luminați în mod deosebit de harul divin, s-au cutremurat în fața măreției demnității preoțești, exprimându-și uluirea și admirația față de Taina Preoției, prin cuvinte ce par scandaloase. Astfel, Sfântul Clemente Romanul zice: "După Dumnezeu, preotul este dumnezeul de pe pământ". Iar Sfântul Bernard nu se sfiește să exclame: "O, preotule, tu nu mai ești om, căci ești Dumnezeu". Un alt sfânt, Dionisie Areopagitul, spune: "Divinorum omnium divinissimum cooperare Deo in salutem animarum" (Dintre toate lucrurile divine cel mai divin este a conlucra cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor).

Sfântul Francisc de Assisi, care din respect pentru Taina Sfintei Preoții nu a acceptat să fie hirotonisit preot, oprindu-se la treapta diaconatului, spunea: "Dacă m-aș întâlni cu un înger și cu un preot, mai întâi l-aș saluta pe preot și apoi pe înger, căci îngerului nu i s-a dat puterea ce i s-a dat preotului".

La prima vedere, aceste expresii ce merg până la identificarea preotului cu Dumnezeu ni se par exagerate, ba chiar - cum spuneam - scandaloase, căci oricât de sfânt ar fi un preot, distanța între Dumnezeu și el rămâne infinită, ca între orice creatură și Creatorul ei, dar dacă ne gândim că sfinții se refereau nu la preot ca om, ci la puterile divine cu care el este învestit prin hirotonisire, atunci nu trebuie să ne mirăm că ei întrebuințează cuvinte atât de îndrăznețe, ci mai degrabă trebuie să-L proslăvim pe Dumnezeu și să-I mulțumim că a rânduit această mare Taină prin care Isus se coboară din nou printre noi și-Și reînnoiește Jertfa Crucii, revărsându-și peste noi harurile Sale; iar preotul trebuie să se cutremure gândindu-se mereu la extraordinara răspundere de a fi colaboratorul intim al lui Dumnezeu în opera de mântuire a sufletelor, distribuitorul harurilor izvorâte din coasta lui Cristos, ministrul, ambasadorul lui Cristos pe pământ, al lui Cristos care îi va cere socoteală de fiecare suflet încredințat, de felul cum a administrat Sfintele Taine și, în mod cu totul deosebit, de felul cum el însuși s-a folosit de acestea pentru propria sa sfințire, spre a se face, nu zic vrednic în sensul propriu al cuvântului, ci mai puțin nevrednic de harul atât de slubim al slujbei ce i s-a încredințat.

Iată de ce preotul trebuie să vegheze mereu, să se roage și să se înfrâneze, după pilda Sfântului Pavel care zicea despre sine: "Îmi muncesc trupul și îl supun robiei, ca nu cumva, predicând altora, să mă aflu eu însumi netrebnic". Numai astfel va ajunge să spună, și el, cu același Apostol, nu cu vorba, ci cu pilda propriei vieți: "Fiți-mi următori precum sunt eu lui Cristos".

Așadar, dat fiind faptul că Mântuitorul Însuși a întemeiat preoția ca instituție care să perpetueze și să desăvârșească opera mântuirii oamenilor, până la sfârșitul lumii, instituție prin care El este prezent între oameni prin preoții Săi, datoria pe care o are creștinul este de a acorda preotului ascultare față de cuvântul Evangheliei vestit de el în numele lui Isus, care l-a ales și l-a trimis, de a se adăpa la izvoarele harului care sunt Sfintele Sacramente și de a păzi poruncile, în convingerea că prin preoție lucrează Cristos și că acela ce ascultă de Biserică ascultă de Întemeietorul ei.

De asemenea, creștinul nu trebuie să uite că oricât de păcătoasă s-ar întâmpla să fie conduita unui preot, aceasta nu atinge întru nimic puterea preoțească cu care a fost învestit prin hirotonisire; el rămâne preot în veci; sigiliul ce s-a întipărit în sufletul său nu poate fi șters prin nici o crimă. De aceea, fie că vrea, fie că nu vrea, el va compărea la judecată în calitatea lui de preot al Celui Preaînalt. Ce zguduitoare realitate! Iată de ce atitudinea ce trebuie s-o adopte un adevărat creștin în fața unui preot decăzut nu este disprețul, ci compătimirea pentru grava ofensă și durere adusă Mântuitorului de slujitorul Său, rugăciuni și fapte de penitență pentru întoarcerea lui și pentru repararea durerii pricinuite lui Cristos Marele Preot.

Așa fac fiii adevărați față de părinții lor spirituali. Aceasta este și dorința Mântuitorului adresată Sfintei Margareta Alaco\ue, căreia în una din apariții i-a cerut să răspândească devoțiunea cuminecării în prima vinere din fiecare lună, însoțită de acte de penitență pentru repararea ofenselor pricinuite Inimii Sale Preasfinte, în mod deosebit de către persoanele consacrate preoți, precum și de călugări și de călugărițe. Căci dacă păcatul unui laic provoacă o rană nespus de dureroasă Inimii Preasfite a lui Isus, ce putem spune despre durerea ce I-o pricinuiește păcatul unui preot?

Iată de ce, iubiții mei, în rugăciunile noastre, îi vom cere Preasfintei Inimi iertarea și întoarcerea preoților nevrednici; Îl vom ruga pe Mântuitor să ne dea preoți curați, pătrunși de râvna apostoliei, care să fie sarea ce ferește sufletele de corupție; lumina lumii, care să le arate calea spre Isus Mântuitorul; făclia ce să se irosească luminând pe cei din jur cu cuvântul și cu pilda; cetatea întărită de pe vârful muntelui unde sufletele să-și găsească refugiul în primejdii, în încercări și în lupte cu ispitele. Vom cere preoți a căror inimă să bată la unison cu Inima Aceluia care i-a făcut părtași preoției Sale veșnice. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire