pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica tuturor Sfinților

I. Despre sfințenie

Această primă duminică după Rusalii este dedicată venerării tuturor sfinților, deoarece Sfinții sunt o ilustrare a acțiunii sfințitoare a Spiritului Sfânt în toate acele suflete care L-au primit cu toată iubirea în viața lor, colaborând cu deplină generozitate și fidelitate cu harurile și darurile Lui. Ei sunt Evanghelia trăită eroic, zi de zi, imagini vii ale lui Isus Cristos, realizând, fiecare, în starea sa de viață, pe măsura talentelor, temperamentului și chemării sale, virtuțile divino-umane ale lui Isus. Ei se plasează atât de sus pe scara desăvârșirii creștinești, încât se și spune că "sfinții sunt de admirat, nu de imitat" - aforism numai în parte valabil, deoarece deși ei au deprins virtuțile într-um mod ieșit din comun, inaccesibil creștinilor de rând, totuși rămâne în puterea noastră a tuturor de a ne însuși spiritul care i-a animat în tot ce au săvârșit ei, adică dragostea de Dumnezeu și semeni. Căci și ei au fost oameni asemenea nouă, cu slăbiciuni și porniri uneori mai violente decât ale noastre, puși să trăiască în condiții ce le cereau eforturi eroice pentru a-și păstra și spori viața harică. Găsim sfinți în toate păturile sociale. Ludovic cel Sfânt a fost rege; Sfântul Izidor a fost plugar; Sfânta Zita a fost servitoare; Sfânta Ioana de Chantal, contesă; Sfânta Bernadeta Soubirous o simplă păstoriță, iar Sfântul Benedict Labre, cerșetor. Astfel că Sfântul Augustin, în lupta cu sine care avea să-l întoarcă la Dumnezeu, privind nesfârșita și atât de variata pleiadă de sfinți, rușinat de lașitatea cu care se complăcea în propria mizerie spirituală, își zise: "Dacă aceștia și acestea au putut, eu de ce să nu pot?" Această întrebare ni se impune și nouă, tuturor, căci chemarea la sfințenie este universală. "Fiți sfinți, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt", ni se spune în Vechiul Testament, iar Isus în predica de pe Munte ne poruncește: "Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel din Ceruri este desăvârșit" (Matei V, 48). Or, când Dumnezeu ne impune o obligație, El ne dă și ajutorul necesar ca s-o împlinim, căci altfel ar fi nedrept.

Deoarece însă unii credincioși au o părere greșită despre sfințenie, să vedem ce este ea. Dar, mai întâi, să vedem ce nu este sfințenia.

Unii înțeleg prin sfințenie ceva cu totul imposibil de realizat într-o viață obișnuită, ceva ce presupune puteri ieșite din comun, puterea de a face minuni, de a citi în suflete; alții cred că a fi sfânt înseamnă a te izola de lume, a posti mult, a sta toată ziua în rugăciune, a umbla pe la toate bisericile, a umbla cu capul plecat și cu ochii în pământ. Or, sfințenia nu constă în nici una din faptele înșirate; unele din ele pot să fie consecințe, efecte ale sfințeniei, dar nu însăși sfințenia; altele pot să izvorască dintr-o mândrie mascată, din gândul de a atrage, printr-o atitudine sau faptă cucernică, atenția altora.

Sfințenia adevărată constă în cu totul altceva: în iubirea de Dumnezeu și aproapele, iubire care se manifestă în împlinirea voinței lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii și concretizată în îndatoririle stării de viață în care te-a așezat Providența. Oricine - elev, student, muncitor, profesor, inginer, doctor, avocat, țăran, mamă, căsătorit sau necăsătorit, bogat sau sărac - este un candidat la sfințenie dacă își îndeplinește cu cea mai mare desăvârșire îndatoririle stării sale, căci acestea exprimă voința lui Dumnezeu față de el. Însuși Isus când, în timp ce predica, este anunțat că "mama sa și frații săi îl așteaptă afară", răspunde arătând spre învățăcei: "Iată Mama Mea și frații Mei; căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, este fratele Meu și sora Mea și Mama Mea" (Matei XII, 49).

Precum preotul adună cu o sfântă grijă toate fărâmiturile de pâine sau ostie consacrată de pe masa altarului, conștient că în fiecare din ele, oricât de mică ar fi, este prezent Însuși Isus Cristos întreg, tot astfel trebuie să adunăm cu atenție fiecare faptă, oricât de neînsemnată ar fi, căci ea conține și ni-L împărtășește în mod mistic pe Dumnezeu. Cum? Întrucât conține voința lui Dumnezeu, căci acolo unde este voința Sa, este prezent El Însuși, deoarece nu este nici o deosebire între voința Sa și ființa Sa, esența Sa divină.

Mulți greșesc crezând că harul sfințitor, viața divină din noi sporește numai prin rugăciuni și prin Sfintele Taine. Nu, ea se îmbogățește cu fiecare faptă bună săvârșită în stare de har. Începând cu efortul ce îl depun dimineața la deșteptare să înving somnolența spre a mă scula, continuând cu îmbrăcarea, aștepatarea autobuzului, multiplele operații de la locul de muncă, statul la cozi, rezolvarea problemelor ce mă așteaptă acasă, și sfârșind cu rugăciunile de seară, toate acestea fac să scadă sau să urce nivelul vieții harice din sufletul meu. Măruntele mele îndeletniciri sau acțiuni constituie respirația sufletului meu, sporindu-mi și împrospătându-mi trăirea interioară. Este un adevăr pe care Conciliul Tridentin îl definește astfel: "De va zice cineva că la un om în stare de prietenie cu Dumnezeu orice faptă bună nu este învrednicită în mod real de o creștere a harului, să fie anatemă".

Ce bogăție de merite și ce progrese în sfințenie am realiza dacă am trăi clipă de clipă acest adevăr!

În cartea sa intitulată "Despre iubirea de Dumnezeu" Sfântul Francisc de Sales ne istorisește despre Sfânta Francisca Romana, o femeie măritată din Roma secolului al XVI-lea, că într-o zi pe când își recita Oficiul Sfintei Fecioare, fu chemată de soț. Își întrerupse numaidecât versetul și ieși, apoi reveni pentru a-și relua rugăciunea. Dar de-abia îngenunche când din nou fu chemată, și în acest fel trebui să-și întrerupă de patru ori rugăciunea, dar o făcu prompt, cu multă răbdare și calm, știind că, răspunzând prompt îndatoririlor de soție și stăpână a casei, împlinea voința lui Dumnezeu. Când în cele din urmă izbuti să-și termine versetul întrerupt, îl văzu scris cu litere de aur.

Nu o dată ni se întâmplă și nouă la fel. Nu ne apucăm bine de un lucru și trebuie să-l întrerupem pentru altul mai urgent sau mai important. De-abia ți-ai început rugăciunea și trebuie să te ridici pentru a răspunde unei nevoi sau cereri din partea soțului, copilului, sau vreunui cerșetor ce îți bate la ușă, ori să arunci o privire la soba de gătit; și, ajunsă la capătul zilei, privești la toate aceste lucruri mărunte și agasante, unele neterminate din lipsă de timp, și rămâi dezamăgită ca în fața unor deșeuri, fărâme de acțiuni, ispitită să te plângi că ziua ți s-a scurs în zadar. Dar privește puțin mai atență și ele îți vor apărea învăluite în aur, în veșnicie, căci prin ele te-ai întâlnit cu Dumnezeu, a cărui voință ai urmărit-o de-a lungul zilei, și te-ai dăruit Lui, iar El ți s-a dăruit ție. Într-adevăr desăvârșirea din nimicuri e alcătuită, dar desăvârșirea însăși nu este un nimic. Amin.

II. Urmarea lui Cristos

"Deci pe tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-l-voi și Eu înaintea Tatălui Meu din ceruri.
Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor
și Eu Mă voi lepăda înaintea Tatălui Meu care este în ceruri."

(Matei X,32-33)

Am văzut cum în ziua de Rusalii, prin pogorârea Spiritului Sfânt, a luat naștere primul nucleu al Bisericii, în urma predicării însuflețite a Sfântului Apostol Petru, când s-au botezat aproximativ trei mii de suflete. Plini de credință și de curajul primit prin revărsarea peste ei a Izvorului de viață divină, Apostolii L-au vestit pretutindeni pe Isus Cristos, cel înviat și înălțat întru slavă la ceruri, atrăgând astfel în corabia Bisericii tot mai multe suflete, din toate popoarele. Din sămânța Evangheliei, împrăștiată de ei, au răsărit și s-au înmulțit creștinii, ca prin minune, și din rândul lor s-au ridicat nenumărate figuri de sfinți, de mucenici și mucenice, care strălucesc, prin mărturia vieții lor, ca niște faruri peste veacuri.

Duminica de azi, întâia după Rusalii, numită Duminica Tuturor Sfinților, este închinată tuturor acestor sfinți, adică acelora care și-au întocmit întreaga viață după Evanghelie, zugrăvind în persoana lor, clipă de clipă, cu cuvântul și cu fapta, chipul modelului nostru divin, al lui Isus Cristos, atingând în felul acesta cele mai înalte trepte ale desăvârșirii. Pentru acest motiv ei constitue pentru fiecare din noi pilde vii, vrednice de a fi nu numai venerate, ci și urmate.

Ei sunt sărbătoriți nemijlocit după Rusalii, deoarece opera de sfințire a sufletului este atribuită Spiritului Sfânt, care mi-L împărtășește pe Cristos, vărsând în noi viața suprafirească, prin Taina Sfântului Botez, viață pe care o întreține și o dezvoltă în continuare prin celelalte Sfinte Taine.

Dar Spiritul Sfânt, după cum am văzut în Duminica Rusaliilor, nu poate lucra în sufletul nostru dacă Îi închidem ușa. El are nevoie de supunerea și conlucrarea noastră liberă. Altfel, luminile, șoaptele, îndemnurile Sale rămân fără rod. De aceea, putem spune că opera sfințirii și mântuirii noastre este rodul colaborării noastre cu harurile și cu cele șapte daruri ale Spiritului Sfânt, și că ea se realizează în măsura fidelității cu care noi cooperăm cu acestea. Să ne reamintim de sentința Sfântului Augustin: "Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te mântuiește fără tine." Am merita oare cununa gloriei cerești fără contribuția efortului nostru? Poate fi declarat cineva erou fără să lupte? Se poate bucura cu adevărat un elev, care la sfârșitul anului școlar ar fi încununat cu laurii de premiant, după ce tot anul s-a complăcut în lenevie și nepăsare? Această distincție nu ar fi oare pentru el mai degrabă o pricină de rușinare decât o bucurie adevărată? Așa e și cu mântuirea și fericirea noastră. Dumnezeu ne cere aportul trudei, strădaniei noastre statornice. Dar El nu ne silește, ci ne respectă libertatea, ne sugerează, ne șoptește, ne cheamă: "Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze." (Marcu VIII, 34; Luca IX, 23). Deci rămânem liberi să acceptăm sau să respingem chemarea. Dar, odată alegerea făcută, Mântuitorul nu admite compromisuri și jumătăți de măsură. Dăruirea de sine pentru cauza Sa trebuie să fie totală și definitivă. "Cel ce nu se leapădă de tot ce are și nu-și ia crucea sa și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 38).

Or, această obligație a lepădării de noi înșine și a dăruirii totale lui Dumnezeu, a alipirii de El, noi ne-am asumat-o prin angajamentul solemn rostit în Botez, prin gura nașilor. Atunci am declarat că ne lepădăm de Satana, de potfele, de trufia și de slujirea lui, și ne unim cu Cristos, ne îmbrăcăm cu virtuțile Lui. Iată de ce cu acest prilej se cântă: "Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați și îmbrăcat". Așadar orice concesie, oricât de mică, făcută Satanei, printr-o minciună, printr-o vătămare a dragostei frățești, este o încălcare a făgăduinței de fidelitate făcută în Botez lui Cristos, Împăratul și Dumnezeului nostru.

El ne cere o adeziune fermă, fără rezervă, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. El nu a fost omul vorbelor, un contemplativ inactiv, ci "a început a face și a învăța". Mai întâi a întrupat în faptă ceea ce mai apoi a învățat cu cuvântul. Deci și noi numai atunci vom putea spune că Îl urmăm pe Cristos, că Îl mărturisim înaintea oamenilor, când vom face cum a făcut El, adică dacă, înainte de a vorbi, facem. Numai prin faptă, vorba capătă reazem și temelie, capătă viață. Ba putem spune că fapta nici nu are nevoie de vorbe: dacă faci, prin aceasta ai și vorbit. Fapta e mai grăitoare decât cuvântul (I. Miclea, Ecouri din veșnicie, vol. I, p. 41).

Aceasta este trăirea cu adevărat creștină. De pilda vie a unei astfel de trăiri are nevoie omul azi. Fascinat de strălucirea a tot ce i-a pus la îndemână civilizația, robit de lux, îmbuibare și de tot ce izbește retina și epiderma, omul acestui veac a cărui normă și țel este a stoarce clipei prezente maximum de plăcere senzuală, acest om ce nu ține seamă de nici o frână morală și tăgăduiește cu atâta cinism orice drept al lui Dumnezeu de a se amesteca în viața sa intimă, acest om are nevoie mai mult ca oricând de viața lui Cristos trăită palpabil de ucenicul de azi, de creștinul viu care să arate prin ceea ce face, oriunde și oricând, mai mult decât prin cuvinte, că el este un alt Cristos, că în sufletul și viața lui s-a întipărit imaginea vie a lui Cristos; are nevoie de creștinul care să fie o permanentă copie vie a Mântuitorului, și a cărui conduită de fiecare clipă să fie expresia poruncii Maestrului divin: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât, văzând faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Matei V,16). Numai o astfel de trăire va putea sparge crusta egoismului și hedonismului neopăgân în care s-a închistat omul veacului nostru.

Sfinții pe care îi sărbătorim astăzi au fost tot atâtea modele ale acestui fel de trăire creștină, totală și fără compromis, mergând cu mărturisirea faptică a lui Cristos până la vărsarea sângelui. Ei au fost exemple de fidelitate față de Spiritul Sfânt, în cele mai mici amănunte din viață.

Statornicia și neînfricata cutezanță cu care și-au mărturisit credința în fața morții sunt atât de mișcător redate de Apostolul neamurilor în fragmentul citit azi, din epistola sa către Evrei, text pe care îl încheie cu următorul îndemn: "Pentru aceea și noi, având atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru, lepădând toată sarcina (adică tot ce ne împiedică mersul spre sfințenie, n.n.) și tot păcatul ce ne înconjoară, să alergăm cu răbdare la lupta care este pusă înaintea noastră, căutând la povățuitorul și împlinitorul credinței, Isus, care în locul bucuriei ce îi era pusă în față (căci, ca Dumnezeu, avea cea mai mare fericire, n.n.) a răbdat crucea, nebăgând seamă de ocară și a șezut de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu" (Evrei XII,1-2). Acest îndemn ni se adresează, deopotrivă, și nouă tuturor, celor de azi și celor de mâine.

Un exemplu strălucit și pilduitor de tărie în credință și statornicie în a-L urma pe Cristos îl costituie cei doisprezece ierarhi în frunte cu primul cardinal român, dr. Iuliu Hossu - mărturisitori și martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), victime ale prigoanelor și maltratărilor din închisorile regimului ateo-comunist, a celei mai inumane orânduiri sociale din istoria omenirii. Șapte dintre ei au murit în închisoare. Este unicul caz din istoria Bisericii când - cum declară Suveranul Pontif - nici unul dintre episcopii unei Biserici naționale nu a defecționat de la credință, în prigoane. Iată de ce mărturia lor luminoasă este pentru noi nu numai un îndemn de tărie și statornicie în a-L mărturisi pe Cristos în viața de fiecare zi, ci și un titlu de încredere și speranță în Pronie, prin mijlocirea lor.

Și să nu credem că a-i urma pe sfinți este cu neputință, sau că acesta ar fi un lucru rezervat unor suflete cu totul deosebite. Nu. Sfinții au fost și ei oameni cu slăbiciuni, unii chiar cu porniri foarte năvalnice spre păcat, dar ei și le-au înfrânat cu statornicie, îmblânzindu-le și devenind în scurt timp stăpâni pe firea lor; au trăit în condiții nefavorabile ca și noi, au îndeplinit diferite slujbe ca și noi, făcând parte din cele mai diferite stări sociale. Singurul lucru care i-a deosebit de noi a fost o mare dorință și o puternică și statornică voință de a face în toate voia lui Dumnezeu, de a se sfinți prin îndeplinirea îndatoririlor impuse de starea lor. Însuflețiți de această dorință și voință ei au respins prompt și categoric orice fel de ispite, urmând cu fidelitate inspirațiile și îndemnurile Spiritului Sfânt. Or, Dumnezeu, care e drept și preabun, și vrea ca toți oamenii să se mântuiască, nu refuză nimănui harurile sale, astfel că, dacă numai unii se mântuiesc iar alții se osândesc, vina o poartă numai omul care conștient și voit respinge harul, lumina și ajutorul ce i le oferă Dumnezeu în situația concretă în care se află.

Sfântul Toma de A\uino, întrebat odată de sora sa ce să facă pentru a se mântui, i-a răspuns acesteia scurt și simplu: "Să vrei!" Iată, iubiții mei, ce ne lipsește și nouă: Să vrem. Să vrem deci, dar să vrem sincer, cu tot sufletul, cu toată puterea, cu toată ființa noastră. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire