pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica Orbului

Ora hotărâtoare

"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"
(Ioan IX,25)


Oamenii își au orele lor hotărâtoare, ore în care ei trebuie să se decidă a servi lui Dumnezeu, ori Satanei, a primi un dar duhovnicesc, ori a-l respinge, a se ridica la înălțimea Cerului, ori a se prăbuși în abisul iadului. A fost o oră hotărâtoare pentru tânărul bogat din Evanghelie, când l-a întrebat pe Isus: "Învățătorule bun, ce bine voi face ca să moștenesc viața de veci?". A fost o oră hotărâtoare pentru apostoli, când Isus, fiind părăsit de mulți dintre cei care îl auzeau vorbind despre misterul prezenței Sale reale în Sfânta Cuminecătură, îi întreabă: "Oare și voi vreți să vă duceți?". A fost o oră hotărâtoare pentru tânărul Saul - devenit apoi Sfântul Pavel -, atunci când a fost întrebat de Isus, la porțile Damascului: "Saule, Saule, de ce mă prigonești?". A fost o oră hotărâtoare pentru Augustin, când, la Milano, în toiul unor violente frământări sufletești, a auzit o voce ca de copil îndemnându-l: "Tolle, lege!" (Ia și citește!). Și când, deschizând Cartea Cărților ce o avea în față, citi: "Ca ziua să umblați cu cuviință, nu în beții, nu în curvii și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci vă îmbrăcați în Domnul nostru Isus Cristos, și să nu aveți grija trupului în pofte" (Romani XIII,13-14). Iluminat și transformat subit de har, își schimbă radical viața de până atunci, devenind unul din cei mai mari sfinți și teologi ai Bisericii.

Toți oamenii își au orele lor decisive, prin urmare și noi, și, dacă suntem sinceri cu noi înșine, recunoaștem cu ușurință acest lucru.

De aceea, după ce vom considera mai întâi ora hotărâtoare a orbului din naștere, căruia îi este dedicată această a șasea duminică de după Paști, vom stărui asupra orei noastre decisive, a fiecăruia în parte.

1. Atotputernica bunătate a lui Isus i-a dăruit orbului din naștere marele dar al vederii trupești. Desigur, în clipa în care ochii săi au putut privi și contempla pentru prima oară măreția Templului, el avu impresia că vede raiul deschis. Dar Domnul îi pregătea un dar și mai mare, harul credinței. La câteva zile Isus îl întâlnește din nou. Între timp, se întâmplaseră multe lucruri: fariseii, îngâmfați și invidioși, îl supuseră pe cel vindecat unei anchete viclene, încercând să-l convingă că Isus este un păcătos; dar cel miluit, în simplitatea sa, i-a luat apărarea acestui om care îi făcuse cel mai mare bine. Această atitudine curajoasă i-a adus însă excomunicarea din sinagogă. Își câștigase lumina ochilor, dar acum era un excomunicat; pierduse comuniunea cu semenii săi din neamul ales, numai din pricina curajului de a fi mărturisit minunea divină a binefăcătorului său în fața dușmanilor de moarte ai acestuia. De aceea, dacă prima întâlnire cu Isus a fost o oră hotărâtoare pentru orb, acum cea de a doua întâlnire cu Isus avea să fie oră hotărâtoare pentru cel vindecat. Isus îl întreabă: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" Întrebare decisivă. Ce trebuia să răspundă? Din faptul că Isus săvârșise ceea ce nici un muritor nu putea face - vindecarea unui orb din naștere -, cel vindecat înțelesese că acest făcător de minuni trebuie neapărat să fie un trimis al Cerului, un prieten al lui Dumnezeu, un mare profet, deci o mare autoritate, vrednică de toată crezarea. De aceea, inima sa dreaptă, călăuzită de bunul simț al omului iubitor de adevăr, se adresează cu toată încrederea autorității acestui binefăcător al său, convins fiind că el îi va putea spune cu toată certitudinea cine este Fiul lui Dumnezeu, ca apoi să creadă în El: "Cine este, Doamne, ca să cred în El". Spune-mi-o tu care te-ai arătat ca o autoritate demnă de credință, și voi crede numaidecât. "L-ai și văzut și Cel ce grăiește cu tine, Acela este", îi răspunde Isus. Autoritatea vorbise. Nu mai era timp de a mai sta la îndoială. Poate cel vindecat își închipuia un Mesia maiestuos, nu ca persoana modestă ce îi stă în față. Dar bunul său simț, inima sa dreaptă și sinceră îi dicta că nu putea avea nici o îndoială. De aceea răspunse hotărât: "Cred, Doamne". Cuvântul Tău este pentru mine adevăr evident; cred că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul promis; mă predau Ție, sunt supusul Tău. Și această credință, exprimată prin cuvânt, el și-o confirmă prin gest: prosternându-se, "I s-a închinat".

Astfel, cel ce fusese cândva orb, acum își susține cu succes examenul orei hotărâtoare. După ce, din bezna orbiei trupești, ajunse să vadă lumina soarelui, acum, prin acest "Cred Doamne", ajunge din noaptea necredinței la lumina credinței în Isus Fiul lui Dumnezeu. Și ce fericire se revărsa acum pe fața lui privind și contemplând în omul ce îi sta în față pe Acela pe care Patriarhii și Profeții, cu sute de ani în urmă, L-au prevestit și întrezărit cu ochiul credinței! Cum i s-a schimbat într-o clipă tot sensul vieții ce o mai avea de trăit! Căci Îl avea acum în față pe Dumnezeu, ce-i drept, ascuns sub chipul unui om, dar aceasta îi era de ajuns ca să-l facă fericit.

2. Asemenea orbului din naștere, avem și noi, fiecare în parte, ora hotărâtoare. Și încă nu numai una, ci mai multe. După Botez, la câțiva ani după ce, prin gura nașilor, ne-am mărturisit credința în Cristos, declarând: "Mă unesc cu Cristos și cred Lui ca unui Împărat și Dumnezeu", ajunși la pricepere, nu o dată, poate, am fost frământați de întrebări și îndoieli asupra credinței. Erau tot atâtea ore hotărâtoare, când pe de o parte duhul întunericului, tatăl minciunii, Satana, ne insufla tăgada, iar pe de altă parte Cristos ne lumina cu harul Său, întrebându-ne: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?". Crezi tu în cuvântul Meu care îți vorbește prin Biserica Mea, căreia i l-am încredințat spre păstrare și propovăduire și pe care am înzestrat-o cu puterile pe care Tatăl Mi le-a dat, puterea de a fi lumină, lumină și călăuză, puterea de a te nutri spiritual cu Sfintele Taine și puterea de a-ți mijloci împăcarea cu Tatăl Meu? Crezi tu că nimeni nu poate veni la Mine decât prin fidelitatea față de această Biserică, mama sufletească pe care v-am dăruit-o, vouă, tuturor celor născuți pe Cruce din coasta Mea? Crezi tu că cine se leapădă de această mamă se leapădă de Mine și de Cel ce M-a trimis pe Mine? Căci, după cum mărturisește un sfânt Părinte al Bisericii, "nu poate avea pe Dumnezeu de tată, cine nu are Biserica de mamă".

Fericiți suntem dacă am răspuns afirmativ tuturor acestor întrebări, rămânând neclintiți în credință.

Dar credința vie nu constă doar în a primi cu fermitate adevărurile descoperite de Mântuitorul și predate nouă de Biserica Sa, ci și în a trăi conform acestora, deoarece precum corpul fără suflet este mort, tot astfel credința fără fapte este moartă, deci nu ne poate mântui. De aceea se adeverește, zilnic, profeția dreptului Simion că Isus "este pus spre căderea și scularea multora" (Luca II, 34). Pentru că puși în fața unor obligații concrete, practice, unii și le îndeplinesc, alții nu; deci unii se osândesc, căci deși cred în El, nu îi îndeplinesc voința, nu trăiesc conform poruncilor Lui, deci nu au o credință vie, o credință însuflețită de iubire; iar alții se mântuiesc pentru că nu se mulțumesc să creadă doar cu mintea și buzele, ci își mărturisesc crezul prin fapte, zi de zi, împlinind voia lui Dumnezeu exprimată în îndatoririle impuse de locul pe care îl ocupă în familie și în viața socială. Și fiindcă tocmai aici, în trăirea efectivă, concretă, de fiecare clipă a credinței noastre se dă bătălia pentru desăvârșirea noastră, aici suntem pândiți de cele mai multe primejdii și ispite: lașitate, lene, neglijență, nerăbdare, mânie, răzbunare, trufie, clevetire, care sunt tot atâtea ore hotărâtoare pentru progresul ori prăbușirea noastră spirituală, orele cele mai multe și cele mai greu de înfruntat, prin frecvența lor. Diavolul profită de toate aceste ocazii ca să ne abată de pe calea cea îngustă a urmării lui Cristos, pentru a ne atrage pe calea cea largă și comodă a concesiilor, a patimilor. Fiecare dintre aceste situații este pentru noi ora decisivă, când suntem puși să ne pronunțăm dacă rămânem alături de Cristos sau trecem în tabăra Satanei.

Fericiți vom fi dacă, de fiecare dată când vom asculta de Spiritul Sfânt, care ne șoptește în conștiință, vom avea tăria să-i răspundem Satanei: "(...) scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina și Lui singur îi vei sluji" (Luca IV,8). Astfel, de fiecare dată vom ieși din luptă întăriți în credința și în iubirea față de Isus.

Iar de cumva am avea nefericirea să cădem în vreun păcat grav, de moarte, în momentul când Isus bate la ușa sufletului nostru și ne privește cum l-a privit pe Petru în ceasul lepădării din Joia Patimilor, ne aflăm din nou în fața unei ore hotărâtoare. Și, de ne vom căi ca Petru, Isus ne va reprimi în iubirea Sa și ne va așeza din nou pe calea mântuirii.

Oră hotărâtoare pentru sfințirea sau prăbușirea noastră este și clipa în care, coborând în noi înșine și simțind dorința de a fi mai desăvârșiți, mai desprinși de lume, Îl întrebăm pe Isus, asemenea tânărului bogat din Evanghelie: "(...) ce-mi mai lipsește?". Dacă Isus îmi va arăta cutare defect, pornire dominantă ce-mi frânează zborul spre Dumnezeu; dacă îmi va spune de ce trebuie să mă debarasez sau ce trebuie să suport ca să fiu asemănător Lui, și voi proceda conform îndemnului Său, eu voi atinge o nouă treaptă de desăvârșire. Dacă însă voi fi laș și zgârcit cu Dumnezeu și nu voi avea generozitatea de a da lui Dumnezeu ce îmi cere spre a deveni mai bun, s-ar putea ca pe viitor El să nu-mi mai dea lumina Sa și, rămas fără asistența Sa, să alunec mai jos, sau chiar să mă pierd, asemenea tânărului bogat, care nu a avut tăria și curajul de a urma îndemnul lui Isus de a părăsi totul pentru a câștiga TOTUL, adică pe El, și cu El veșnicia.

Iar dacă la un moment dat m-aș pomeni - așa cum se întâmplă de atâtea ori în viață - față în față cu Isus, împovărat de Cruce și încununat cu spini, zicându-mi: "Ia-ți crucea și vino după Mine!", și aceasta este tot o oră hotărâtoare. Atunci, să-mi iau crucea oricât de grea mi s-ar părea și să pornesc pe urmele Lui spre Golgotha, acceptând, dacă El mi-o cere, să fiu răstignit cu El, care îmi spune: "Cel ce nu-și ia crucea și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 38).

Cu un cuvânt, iubiți frați, tot ce se întâmplă cu noi, bine sau rău, e menit să fie o oră hotărâtoare care ne împărtășește un har, ne cheamă la o mai mare râvnă pentru despătimire și sfințire, la o trăire mai intimă cu Isus, la o asemănare până la identificarea cu El, ori la o trezire din lâncezeală, la o înviere din moartea păcatului. Și, pentru a trece cu succes aceste examene ale orei hotărâtoare, să cerem de la Dumnezeu Tatăl, prin Isus, sinceritatea cu El și cu noi înșine, iubirea de adevăr și credința orbului din naștere. Să le cerem, prin inima lui Isus cea străpunsă din iubire pentru noi, și prin inima de mamă neprihănită a Preasfintei Fecioare, modelul desăvârșit de fidelitate față de harul divin și de conformare deplină cu voința plină de iubire a lui Dumnezeu. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire