pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica Paraliticului

"Iată, te-ai făcut sănătos,
de acum să nu mai păcătuiești,
ca să nu ți se întâmple ceva mai rău."
(Ioan V, 14)


Cea dintâi concluzie care se impune celui ce citește cu atenție istoria vindecării miraculoase a paraliticului de la scăldătoarea de lângă Poarta Oilor sau, după denumirea evreiască, Bethesda, este aceea că boala gravă ce îl țintuise pe acesta la pat, vreme de treizeci și opt de ani, era pedeapsa pentru propriile lui păcate, căci altfel Isus Cristos nu l-ar fi avertizat, după vindecare, când îl întâlni în templu: "(...) de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău" (Ioan V, 14)

Fără îndoială, nu se poate afirma că toate bolile ar fi consecințe ale păcatelor și, prin urmare, pedepse. În înțeleapta orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte diferite și ea atinge adeseori suflete dintre cele mai alese și mai puțin vinovate, care își păstrează curățenia sufletească cu o grijă și delicatețe duse până la sfințenie. Pe unele dintre acestea Dumnezeu le supune suferinței spre a le feri în viitor de eventuale căderi ce le-ar putea fi chiar fatale, punându-le în pericol grav însăși mântuirea. Pe altele, prin suferințe, Dumnezeu urmărește să Și le asocieze în opera de mântuire a păcătoșilor și de convertire a păgânilor și necredincioșilor, făcând din ele victime de ispășire chemate să se jertfească împreună cu El, victima nevinovată oferită pentru mântuirea tuturora. Iată de ce, trebuie să fim foarte precauți când afirmăm despre cineva că e bolnav ca pedeapsă pentru viața lui imorală. Dar, pe de altă parte, nu putem să nu recunoaștem că foarte multe boli sunt consecința firească a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor, a instinctelor neînfrânate. Astfel de pildă, beția, desfrâul, sunt fără îndoială îndreptate împotriva lui Dumnezeu, dar totodată ele lezează grav însăși ordinea firească pusă de El în însăși firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sănătății biologice. Și ar fi o ispitire a lui Dumnezeu de a-I pretinde să înlăture printr-o minune consecințele firești ale acestor încălcări ale legilor firii.

Dar este oare normal și necesar ca pentru câțiva ani, sau chiar și doar pentru o scurtă perioadă din viață, robită patimilor, cineva să sufere "treizeci și opt de ani" imobilizat la pat? Poate s-o ceară aceasta un Dumnezeu nesfârșit de bun și milostiv? Da, pentru că El este totodată și nesfârșit de sfânt și drept; și, fiind păcatul de moarte o vătămare de o gravitate nemărginită la adresa lui Dumnezeu - a cărui maiestate este infinită -, reclamă, spre a putea fi ispășit, o pedeapsă proporțională, deci nemărginită, suportată în viața viitoare. Or, Dumnezeu prin acea grea și îndelungată suferință îi oferise paraliticului răgazul de a se reculege și de a reflecta asupra acestui adevăr pentru a se converti, acceptând această pătimire ca un mijloc de purificare, de ispășire, de mântuire.

Momentul convertirii lui sosi odată cu venirea lui Isus la scăldătoare. Între cei mulți nefericiți, asupra lui se oprește privirea Mântuitorului care - deși Evanghelia n-o spune-, îi vorbește cu blândețe, făcându-l să-și istoricească viața chinuită și să-și dezvăluie mizeria sufletească ce-l adusese în această stare. El, care scrutează inima și cugetele cele mai tăinuite îl ajută cu harul său să-și deștepte căința pentru cele săvârșite în trecut și să-și mărturisească păcatele din pricina cărora zăcea acum la pat, neputincios. Apoi îl întreabă: "Vrei să fii sănătos?". Paraliticul se plânse că nu are om care să-l ajute, ca și cum, în gândul său, I-ar fi zis: "Oh! ajută-mi Tu! Tu, care-mi vorbești cum nimeni nu îmi vorbise până acum în lunga mea pătimire". Și se aștepta ca Isus să-i întindă mâna și să-l bage în scăldătoare. Dar Isus, al cărui cuvânt este egal cu fapta, îi zise: "Scoală, ia-ți patul și umblă"! Și într-o clipă, bolnavul își recăpătă întreaga-i vigoare pierdută. Minunea se produse.

Dar opera lui Isus încă nu era încheiată. După ce îi vindecase trupul, Isus trebui să-i însănătoșească și sufletul. Bolnavul, acum însănătoșit trupește, trebuia să afle cine este cel care făcuse cu el minunea, ca să creadă în el și să învie sufletește. Iată de ce, aceeași Pronie divină îl ajută pe cel ce fusese vindecat să-l afle pe binefăcătorul său în templu. Însuflețit de recunoștință reluă convorbirea cu Isus. La sfârșit, Isus îl avertizează: "Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău". Cu alte cuvinte: Drept recunoștință pentru dublul har: al însănătoșirii trupești și al sfințirii sufletești primită acum, începe o viață nouă, viață în har, viață trăită conform voinței divine. De acum rămâi unit cu mine prin păzirea poruncilor.



"Iată (...) de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău". Ce ar putea fi acel ceva mai rău, la care face aluzie Mântuitorul? Ar putea exista oare ceva mai rău decât a fi țintuit la pat atâția zeci de ani? Poate, moartea corporală - ar zice cineva. O, dar aceasta în cazul unui paralitic ar fi o binecuvântare cerească, o eliberare atât de mult așteptată. Și chiar dacă moartea ar putea fi ceva mai rău decât paralizia, totuși acel "ceva mai rău", de care vorbește Mântuitorul, nu este moartea trupească, deoarece la urma urmei moartea este o lege inexorabilă a firii ce nu face excepție cu nimeni. Dar ce este atunci acel "ceva mai rău" drept urmare a păcatului? E moartea veșnică în iad, căci prin ea omul îl pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu, supremul său bine, în care constă adevărata sa fericire. Iată deci a doua concluzie, strâns legată de prima, care se desprinde din vindecarea miraculoasă a paraliticului. Recăderea în păcatul de moarte, care îl separă pe om de Dumnezeu aci pe pământ, îl poate duce cu ușurință pe păcătos la moartea veșnică, separându-l de Dumnezeu pentru totdeauna.

Câtă sfântă râvnă trebuie să avem deci pentru a ne păstra puritatea sufletească, conlucrând clipă de clipă cu șoaptele harului, știind că în Taina Spovedaniei noi primim nu numai iertarea, ci și dreptul la toate harurile ajutătoare, în ispitele viitoare, spre a le putea birui. Primim lumină pentru minte ca să vedem primejdia ce ne amenință sufletul ajuns în ispită, precum și tăria pentru voință ca să putem rezista. Dacă noi conlucrăm cu acestea, vom birui, iar dacă din pricina fragilității, a slăbiciunii inerente firii, pe lângă tot efortul depus s-ar întâmpla să cădem răniți în lupta cu Cel rău, Dumnezeu - fiindu-I milă de mizeria firii noastre și văzându-ne bunăvoința - nu ne va judeca aspru, ci Își va spori harurile în viitor, astfel că până la urmă, prin statornica noastră strădanie și fidelitate, vom ieși biruitori. Este cazul atâtor suflete alese, care formează una din marile bucurii ale preotului în tribunalul Sfintei Spovedanii. Dacă însă penitentul pe care Dumnezeu l-a învrednicit de iertare va fi leneș, nepăsător, neîmpotrivindu-se ispitelor sau chiar expunându-se acestora, refuzând astfel îndemnurile harice, el va recădea în păcat. Și această recădere pricinuită de neglijență, comoditate, nepăsare, pune în mare primejdie mântuirea păcătosului. Deoarece Dumnezeu, văzându-și mereu respinse harurile de către acesta, la un moment dat și le va retrage cu totul, și astfel sufletul lipsit de lumina și sprijinul de sus va rămâne în robia lui; el nu va mai vedea răul cu aceeași claritate; sensibilitatea față de păcat i se va diminua; nu se va mai îngrozi în fața păcatului. Cu alte cuvinte, va ajunge la împietrirea inimii și astfel va cădea în păcat fără nici o împotrivire și se va complace în el fără remușcare. Aceasta este pedeapsa cea mai mare cu care Dumnezeu pe bună dreptate lovește un astfel de suflet, expus nepocăinței finale și osândirii veșnice.

Iată, iubiți frați, pentru ce este atât de important să fim sinceri în fața lui Dumnezeu și cu conștiința pururea trează, să veghem și să ne reculegem înainte de orice acțiune și să invocăm lumina divină, în care Dumnezeu ne va arăta voința Sa în situația dată, și apoi să cerem și tăria Lui ca să urmăm cu orice jertfă calea arătată de El. "Timeo Deum transeuntem et non redeuntem" (Mă tem de Dumnezeu care trece și nu se mai reîntoarce) spune sfântul și marele Augustin: mă tem de Dumnezeu care trece pe lânga mine și cu o străfulgerare îmi luminează mintea, arătându-mi calea, și care, dacă eu resping această vizită a Lui, poate, nu se va mai întoarce cu lumina Lui niciodată, și astfel voi rămâne în beznă, dezorientat și expus rătăcirii, și în final osândei.

Să cultivăm deci fidelitatea față de harul divin în toate împrejurările și, prin rugăciune, prin fapte bune, prin înfrânare și împărtășirea cu Pâinea Vieții să ne sporim tot mai mult comoara purității sufletești, spre a evita acel "ceva mai rău". Căci a pierde curăția sufletului este a-L pierde pe Dumnezeu, oaspetele cel mai scump al sufletului, și a-L pierde din nepăsare și ingratitudine este a te expune să-L pierzi pentru totdeauna, pentru veșnicie. Această pierdere e o durere fără lumină... "întunericul cel mai dinafară". E o durere fără mângâiere: "plâns și scrâșnirea dinților". E o durere fără sfârșit: "focul cel de veci". E o durere fără speranță: "Lăsați orice nădejde voi care intrați" (Dante).

Așadar leacul spiritual lăsat nouă de Mântuitorul în această universală scăldătoare supranaturală care este Taina Spovedaniei, să-l privim și să-l primim cu tot respectul, ca nu cumva prin nepăsare sau rutină să-I prefacem în pricină de osândire; fiecare clipă s-o folosim pentru a ne îmbogăți în Dumnezeu, pentru a ne purifica și sfinți tot mai mult, căci fiecare clipă poartă pe aripile ei un har care la judecata de apoi va fi apărătorul sau acuzatorul nostru pentru felul cum am întrebuințat-o, rău ori bine, spre osândă sau spre fericirea noastră veșnică. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire