pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica Tomii

Despre credință

"Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut;
fericiți care nu au văzut și au crezut."
(Ioan XX,29)


Din istorisirea Evangheliei citită astăzi, cunoaștem împrejurările în care Toma, zis Geamănul, a ajuns să se convingă cu simțurile proprii de realitatea Învierii Domnului. Nefiind de față în seara zilei Învierii, când Isus li se arată apostolilor, s-a îndoit când aceștia i-au spus că Domnul a înviat, și nu a vrut să creadă decât dacă va vedea semnul cuielor și va pune degetul în semnul cuielor și mâna în coasta Lui. Isus, fiindu-i milă de slăbiciunea lui, nu l-a lăsat să se piardă în necredință, ci, după opt zile, astăzi, în duminica ce îi poartă numele, se arată din nou colegiului apostolilor, fiind și Toma de față, și îl invită pe acesta să-și pună degetul în mâinile Sale și mâna în coasta Sa. Convingându-se astfel, prin propria-i experiență, de Învierea lui Isus, Toma exclamă: "Domnul meu și Dumnezeul meu!" Isus îl mustră: "Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiți sunt care nu au văzut și au crezut" (Ioan XX,29).

Ca să ne dăm seama pentru ce Mântuitorul proclamă fericiți pe cei care cred fără să fi văzut, este necesar să analizăm, măcar sumar, conceptul credinței.

Două sunt căile prin care mintea ajunge la cunoaștere: experiența și credința. Prin experiență omul cunoaște lucrurile direct, cu ajutorul simțurilor: privindu-le, pipăindu-le; sau cu ajutorul unor aparate. Acest fel de cunoaștere îl numim știință. Când însă lucrul îl cunoaștem nu direct - pe calea intuiției sau cu ajutorul aparatelor de cercetare -, ci indirect, adică din relatarea sau mărturia altora, care l-au văzut, l-au studiat și astfel s-au convins ei înșiși, direct, de veridicitatea acelui lucru, atunci cunoașterea noastră se numește credință. Aceasta poate fi omenească sau naturală, și dumnezeiască sau supranaturală. Omenească este credința pe care se întemeiază relațiile normale dintre oameni. Credem ce ne spun semenii noștri, și aceasta în măsura în care îi cunoaștem ca fiind oameni onești, deci demni de crezare. Fără această credință în mărturia semenilor, omul ar trăi într-o continuă suspiciune, neîncredere și nesiguranță. Însăși cunoașterea științifică, transmiterea rezultatelor științelor pozitive se fundamentează în mare parte pe credința umană, căci omul de rând, neavând posibilitatea să experimenteze adevărul științific ce i se comunică, se mulțumește să-l accepte de-a gata, așa cum l-a aflat, bazându-se pe probitatea celui care i-l comunică.

Dar, mai presus de această credință omenească, firească, stă credința dumnezeiască sau suprafirească, creștină, de care ne ocupăm aici. Ce este această credință? Este o virtute dumnezeiască ce ne luminează mintea și ne înclină voința ca să accepte cu fermitate adevărurile descoperite de Dumnezeu, sprijinindu-ne adeziunea pe autoritatea Lui.

Este de la sine înțeles că, dacă noi credem ce ne spune un om, cu atât mai mult trebuie să credem ceea ce ne comunică Dumnezeu care, fiind atotștiutor, nu poate greși și, fiind preasfânt, nu ne poate induce în eroare. Dar, spre a putea să ne formăm actul de credință, adică să acceptăm adevărul ce ni se prezintă ca descoperit nouă de Dumnezeu, mintea noastră simte nevoia de a se convinge, în prealabil, că acel adevăr a fost într-adevăr descoperit de Dumnezeu, adică de a-și câștiga certitudinea că Dumnezeu a vorbit oamenilor și că El s-a îngrijit ca toate câte El ni le-a revelat să ni le comunice prin persoane vrednice de crezare, cum de fapt și sunt profeții, apostolii și evangheliștii, care, așa cum apare în Sfânta Scriptură caracterul lor, nu puteau să ne relateze lucrurile altfel de cum le-au văzut și astfel ei nu ne-au putut înșela.

Odată ce am ajuns să-mi câștig certitudinea asupra acestor două adevăruri: pe de o parte asupra faptului că Dumnezeu a vorbit, a descoperit, iar pe de altă parte, asupra faptului că El, care nu poate nici să se înșele, nici să ne înșele, s-a îngrijit să-mi transmită cele descoperite prin oameni de asemenea vrednici de crezare, onești, adevărați, care îmi relatează nealterate, întregi, adevărurile descoperite, este evident pentru mine că am datoria să accept acele adevăruri descoperite de Dumnezeu, adică să cred.

Dar, pe lângă tot studiul, pe lângă toată truda mea depusă în sensul arătat, mintea mea nu poate să ajungă singură să creadă, ci are nevoie în permanență de harul ajutător al lui Dumnezeu care, cu lumina Sa, îi vine în întâmpinare și o luminează; iar voința are și ea nevoie de același har divin, care îi inspiră sentimente pioase și o înclină să-și dea adeziunea la adevărurile revelate. În felul acesta, actul de credință, deoarece s-a născut printr-o continuă influență a acțiunii divine asupra sufletului nostru, este un act divin supranatural; de aceea spunem că credința este o virtute supranaturală, iar pentru că ea îl are drept obiect pe însuși Dumnezeu și adevărurile descoperite de El, o numim virtute dumnezeiască sau teologală.

Însă, cu toate că actul credinței se formează sub influența harului divin, el rămâne totuși un act liber, adică harul luminează mintea și o înclină să creadă, însă nu o silește; omul rămâne liber să accepte sau să respingă adevărul revelat atât de delicat în sufletul său, încât îi respectă această prerogativă esențială care este libertatea; astfel că, în ultimă instanță, de om depinde să creadă sau să nu creadă, după cum el conlucrează sau nu cu lumina harului. Or, această lumină, acest ajutor de sus nu lipsește nimănui, căci, după cum afirmă Spiritul Sfânt în Epistola Sfântului Pavel către Timotei (I cap. II,V), Dumnezeu "vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului", adică la credință. Deci El îi dă fiecăruia ajutorul necesar în acest scop. Prin urmare, dacă unii ajung la credință, iar alții nu, dacă unii se mântuiesc, iar alții se osândesc, vina o poartă omul, pentru că nu colaborează cu harul și nu înlătură piedicile din calea credinței.

Aceste piedici despre care vom vorbi pot fi: 1 - în mintea omului, sau 2 - în voința omului.

1. Piedicile care există în minte sunt:

a) Prejudecățile cu privire la adevărurile religioase. După unii religia este pentru cei proști și lipsiți de cultură.

b) Ignoranța. Foarte mulți nu cunosc nici măcar adevărurile elementare ale religiei creștine, iar cunoștințele lor sunt superficiale și uneori greșite.

Toți aceștia trebuie să înceapă prin a-și studia temeinic religia.

c) Îngâmfarea este o altă piedică. Aceasta îl face pe om să-și considere propria rațiune drept criteriu suprem al adevărului și să fie refractar la tot ce vine de la alții, respingând mai ales tot ce el nu poate înțelege, chiar dacă faptul prezentat nu ține de domeniul științei și nu se poate explica pe această cale. "Dacă aș vedea pe cineva intrând în apa de la Lourdes numai cu un picior și ieșind cu două, mai curând aș crede că am înnebunit decât să admit faptul!", declară scriitorul Anatole France, pe bună dreptate poreclit "papa necredinței". Necredincioșii de acest gen însă pe nedrept și l-au ales ca patron pe Toma, numit de ei "necredinciosul", deoarece ei nu-l urmează pe acesta decât până la un loc; căci, pe când Toma nu a negat posibilitatea minunii, ci doar a condiționat-o de verificarea prin simțuri - prin văz și pipăit -, necredincioșii o exclud categoric și apriori, adică ei tăgăduiesc din capul locului supranaturalul. Spre deosebire de Toma Geamănul, care a spus: "De nu voi vedea și nu voi pipăi, nu voi crede"; ei declară: "Chiar dacă voi vedea și voi pipăi, nu voi crede": Și pentru ce? Foarte simplu. Pentru că, dacă ei ar crede, ar fi siliți - spre a fi consecvenți cu ei înșiși - să trăiască conform credinței, adică să-și facă ordine în haosul patimilor care îi stăpânesc. Or, acest lucru fiind greu și incomod, lor le convine să rămână pe mai departe în necredință.

2. Vorbind de a doua categorie de piedici ce stau în calea credinței, ele sunt cele care există în voința omului și care sunt patimile, în general, și, în speță, poftele necurate; acestea din urmă fiind principala cauză a necredinței. De aceea se și spune: "Nemo incredulus nisi impurus" (Nimeni nu este necredincios decât cel desfrânat). Există o mare doză de adevăr în afirmația lui Nicolas de Malebranche, care spune: "Adevărurile matematice rămân netăgăduite numai pentru că patimile omenești nu au nici un interes să le conteste (...) . Dacă o Academie de știință ar proclama ca adevăruri științifice porunca a șasea și a șaptea, aceste adevăruri ar avea pretutindenea atâția contestatari câți desfrânați și hoți sunt". Da, pentru că, după cum spuneam, credința aduce cu sine obligații de ordin moral, incomode și grele, pe care omul robit patimilor refuză să și le asume, preferând să lupte contra glasului conștiinței și uzând în acest scop de toate sofismele spre a se convinge pe sine că nu există Dumnezeu, ori că, dacă totuși există, El nu se amestecă în viața omului.

După ce am clarificat conceptul și actul credinței și după ce am arătat și piedicile ce îi stau în cale, să răspundem la întrebarea pusă la început: pentru ce Mântuitorul numește fericiți pe aceia care cred fără să-și verifice cu simțurile credința?

Iată pentru ce. Acela care admite ca adevărat un lucru numai pentru că el însuși s-a convins cu simțurile și cu mintea - respingând mărturia altora - acela, pe de o parte, își pierde meritul - care constă în efortul pe care el îl depune de a accepta, de a crede acel lucru fără să apeleze la simțuri, bazându-se pe mărturia altora, chiar dacă adevărul comunicat poate fi verificat și prin simțuri; iar, pe de altă parte, acela care aderă prin credință la adevărul descoperit de Dumnezeu prin aleșii săi, aduce lui Dumnezeu omagiul de supunere ce I se cuvine, punând atotștiința și veridicitatea lui Dumnezeu mai presus de mărturia simțurilor proprii, practicând astfel smerenia, temelia virtuților. Această virtute este necesară mai ales când e vorba să acceptăm misterele, adică adevărurile ce depășesc cu totul capacitatea minții noastre și pe care, așadar, trebuie să le primim numai sprijiniți pe autoritatea infailibilă a lui Dumnezeu, cum sunt: misterul Sfintei Treimi, al Întrupării, al transsubstanțiației sau prefacerii etc.

Iată de ce pe Sfântul Toma Geamănul, care respinge mărturia celorlalți apostoli despre Învierea și arătarea lui Isus și vrea să se convingă despre acestea cu propriile-i simțuri, Isus nu îl numește fericit, deoarece el s-a lipsit pe sine de meritul credinței supranaturale, pe care îl dă sufletului simpla sprijinire pe mărturia altuia, în ultimă analiză, pe mărturia lui Dumnezeu; în schimb Isus îi numește fericiți pe "cei ce nu au văzut și au crezut".

Să ne adâncim, iubiții mei, credința, tot mai mult, prin citirea și meditarea cărților de doctrină creștină și mai ales a vieții lui Isus prin Evanghelie. Și fiindcă - așa cum am văzut - fără harul lui Dumnezeu nu putem ajunge să credem, să-I mulțumim lui Isus pentru că ne-a învrednicit de harul credinței și să-L rugăm, cu Apostolii: "Doamne, sporește-ne credința". Ajută-ne să primim cu tărie tot ce ne-ai învățat și ne înveți Tu prin Biserica Ta. Și, fiindcă virtutea se dezvoltă și se întărește și prin exercițiu, să ne reînnoim zilnic actul credinței și să trăim conform comandamentelor creștine. Iar în clipele de ispită contra credinței, insuflate de Satana, să răspundem cu Isus în pustiu: "Du-te de la mine, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina și Lui singur îi vei sluji" (Matei IV,10). Astfel ne vom învrednici de fericirea celor ce nu au văzut și au crezut. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire