pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica Sfintelor Paști

Învierea Domnului, fapt istoric

Cristos a înviat!

În decursul veacurilor omenirea a trăit zile mari de bucurie, dar și de durere.

Frumoasă și măreață a fost ziua când a răsărit întâia oară soarele; slăvită a fost ziua când cea dintâi făptură omenească a putut contempla pentru prima oară minunățiile firii și s-a închinat smerit în fața slavei și puterii Creatorului, oglindite în opera creațiunii; memorabilă a fost ziua când Moise profetul, cu chipul luminat, s-a coborât din munte cu poruncile Domnului în mijlocul poporului ales; mare și luminoasă a fost ziua Întrupării și ziua Nașterii Domnului și Mântuitorului lumii; înălțătoare au fost toate zilele când El a propovăduit Evanghelia mântuirii, precum și ziua intrării Sale triumfale în Ierusalim, când a fost aclamat ca Împărat al lui Israil.

Tristă a fost însă ziua căderii omului din sfințenia lui originară; îndoliate au fost zilele potopului și amestecării limbilor, ziua pustiirii Sodomei și Gomorei, ziua uciderii pruncilor de către Irod cel mare, ziua vânzării lui Isus de către Iuda...; dar, dintre toate, cea mai tristă zi din istoria omenirii a fost aceea a răstignirii și morții Creatorului vieții, când pământul s-a cutremurat și s-a despicat, cerul s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a rupt pe mijloc de sus până jos.

Dar, pe cât de zguduitoare și întunecată a fost acea zi, pe atât de măreață și strălucitoare a fost ziua Învierii lui Cristos, ziua celei mai curate bucurii și a celei mai dulci mângâieri, căci, în această zi, El, Stăpânul vieții și al morții, a zdrobit imperiul Satanei și ne-a redăruit libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Cu adevărat "aceasta este ziua pe care Dumnezeu a făcut-o ca să ne bucurăm și să ne veselim în ea" (Psalm 117,24).

Atât de mare este această zi a Învierii, încât bucuria ei se răsfrânge în toate slujbele religioase și se celebrează în toate duminicile; și aceasta, pentru că Învierea Domnului este temelia credinței noastre creștine, pe care o mărturisim cu toții în mod solemn ori de câte ori recităm Crezul: "Și a înviat a treia zi după Scripturi".

Întreaga Scriptură a Testamentului Nou: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Scrisorile Apostolilor, ne arată că toate profețiile mesianice ale Vechiului Testament, precum și ale Mântuitorului însuși cu privire la Învierea Sa, s-au împlinit până la ultima literă.

Dar tăgăduitorii transcendentului au căutat, în toate timpurile, să conteste și să combată prin toate mijloacele faptul Învierii Domnului, în speranța că, atacând și subminând temelia creștinismului, vor izbuti să dărâme întregul său edificiu. Desigur, s-au înșelat și se vor înșela. Ipotezele formulate de ei, pe cât de tendențioase, pe atât de șubrede și puerile, se pot reduce la patru:

1. Ipoteza furtului. Aceasta este cea mai veche și își are originea în faptul că arhiereii și bătrânii evreilor i-au mituit pe străjeri ca să spună că ucenicii l-au furat pe Isus în timp ce ei dormeau (Matei XXVIII, 11-15). Dar ne întrebăm: ce aveau să facă apostolii cu trupul unui mort, și cum ar fi îndrăznit ei să-l fure când, după arestare, cuprinși fiind de frică, toți l-au părăsit pe Isus, iar Petru, cel mai curajos dintre ei, care de-abia a cutezat să intre în curtea arhiereului, s-a lepădat de Isus în fața unei servitoare? Și cum puteau ei să predice dogma Învierii Domnului și a trupurilor din privirea la un cadavru?... Și s-o predice cu atâta neînfricat curaj, încât să înfrunte prigoane și chiar moartea? Și apoi, chiar presupunând că ar fi cutezat să încerce să-l fure, paza romană era atât de severă încât furtul ar fi fost imposibil.

2. A doua ipoteză, aceea a morții aparente, susține că Isus pe cruce nu ar fi murit, ci numai și-a pierdut cunoștința și a căzut în letargie, iar, mai târziu, în mormânt și-a revenit, și-a rupt legăturile și a ieșit din mormânt.

Ipoteza aceasta este tot atât de șubredă ca și prima, deoarece nu numai toți cei patru evangheliști mărturisesc despre moartea reală a lui Isus, ci și străjerii, care, văzând că e mort, nu-i sfărâmă fluierele, ca și celorlalți doi răstigniți alături de Isus, ci unul dintre ei îi străpunge pieptul cu sulița făcând să curgă din el "sânge și apă". Or, sângele și apa sunt dovada certă a morții reale. De altfel, cum ar fi putut Isus, istovit de bătăi și de chinurile crucificării, să ridice piatra "mare foarte" de pe mormânt și astfel să iasă din el? Dar să presupunem că Isus nu ar fi murit pe cruce; se știe totuși că El a fost înfășurat și acoperit în întregime cu giulgiuri unse cu miresme, după vechiul obicei al evreilor. Putea El, oare, să reziste strâns atâta vreme în acele legături sufocante, într-un mormânt pecetluit, fără să moară?... Sau, admițând prin absurd această posibilitate, ne întrebăm prin ce putere a rupt El feșele (găsite apoi - minune - așa cum au fost înfășurate, la o parte) și a răsturnat piatra de pe mormânt?... La toate aceste întrebări, teoria morții aparente nu poate răspunde.

3. Nici a treia ipoteză, aceea a viziunii sau halucinației, nu poate înlătura minunea învierii. Dacă ucenicii și femeile purtătoare de mir ar fi avut halucinații, vedenii, ușor se puteau vindeca de aceste stări morbide și să revină la realitate, printr-o simplă vizită făcută la mormânt. Pe de altă parte, halucinațiile și vedeniile nu se pot manifesta simultan la "peste cinci sute de frați", a căror mărturie o invocă Sfântul Pavel (I Corinteni XV,6) și după douăzeci de ani. Și chiar dacă o masă de oameni atât de mare ar putea avea simultan vedenii și halucinații, este cu totul de neînțeles cum, dintr-o asemenea eroare a unor astfel de oameni simpli și bolnăvicioși, s-a născut cea mai mare și binefăcătoare revoluție spirituală și morală a omenirii: religia universală care este creștinismul? Nicăieri în istorie nu găsim un fenomen asemănător. Și nu găsim fiindcă viziunile și halucinațiile nu nasc idealuri, nici eroi, și cu atât mai puțin sfinți. Creștinismul s-a născut dintr-o experiență externă, dintr-un fapt istoric, pipăit și controlat cu simțurile, fapt care a făcut apostoli neînfricați și martiri.

4. Nici a patra ipoteză, aceea a miturilor, întemeiată pe analogiile dintre moartea și învierea lui Isus și moartea și învierea zeilor din mitologiile păgâne, nu poate infirma faptul învierii Mântuitorului. Analogia non est genealogia. Analogia nu înseamnă numaidecât descendență comună. Simbolurile și miturile numeroase din păgânism arată tocmai deosebirile esențiale dintre păgânism și creștinism, dintre mitologii și Evanghelie, deoarece câtă vreme în mitologie totul este poveste fantastică, legendă necontrolabilă, Evanghelia este o istorie ce nu cuprinde nimic fabulos, extravagant, ci evenimente localizate în spațiu și timp, certificate cu martori oculari și transmise posterității în scris. Acești martori au trăit și au murit în credința și morala învierii. Trăind consecvent cu această credință, ei au vestit pretutindeni cu cuvântul și sângele lor, pe Cristos cel Înviat: "în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului" (Fapte I,8).

Faptul istoric al Învierii Domnului îl dovedesc martorii care au asistat la arătările Lui, după înviere: Maria Magdalena (Marcu XVI,9), Maria lui Iacob și Salomeea (Marcu XVI,1), Apostolul Simon Petru (Luca XIV,34; I Corinteni XV,7), ucenicii Luca și Cleopa, cărora Isus li se arată în drum spre Emaus (Luca XXIV,13-35), apostolii adunați la un loc, fără Toma (Ioan XX, 19-24) cărora, spre a le dovedi că nu este o nălucă, ci El în carne și oase, le oferă mâinile și picioarele spre a le pipăi, apostolii, fiind și Toma de față (Ioan XX,26-29). La marea Tiberiadei, dimineața, apostolilor care stăteau pe mal obosiți și triști după o noapte întreagă de pescuit fără nici un rezultat, le apare Isus; la porunca Lui ei aruncă din nou mreaja și prind mulțime mare de pești (Ioan XXI, 6). Isus li se arată apostolilor în Galileea în cele patruzeci de zile până la înălțare, iar mai pe urmă i se arată lui Saul - Sfântul Pavel de mai târziu - pe drumul Damascului (I Corinteni XV,8), pe când mergea în Damasc ca să-i prindă pe creștini și să-i aducă în Ierusalim pentru a fi judecați.

Însuflețiți de convingerea învierii lui Isus, apostolii devin, după pogorârea peste ei a Sfântului Spirit, propovăduitori neînfricați ai lui Isus Înviatul, pentru care ei îndură bătăi, prigoniri și închisoare, declarând cu seninătate și curaj, în fața sinedriului, că ei nu pot să nu vorbească despre ceea ce ei înșiși au văzut și au auzit - cum declară Sfântul Petru și Sfântul Ioan -, adică despre Cristos "răstignit și înviat". Și, prin această mărturie a lor, pecetluită cu sângele martiriului, ei au cucerit o lume întreagă (Cf. Felea Ilarion, Duhul Adevărului, Arad, p. 139-146).

Așadar, Cristos a înviat cu adevărat. Iată concluzia logică la care ne conduc dovezile istorice arătate.

Întreaga credință a apostolilor, a tuturor sfinților și martirilor, precum și mărturia de douăzeci de veacuri a Bisericii este zidită pe temelia de nezdruncinat a Învierii, pe mormântul gol din care a țâșnit viața lumii. Iar adevărurile ce se desprind din această concluzie sunt mărețe și transfigurante.

Cristos a înviat - înseamnă că Dumnezeu există.

Cristos a înviat - înseamnă că există viața veșnică și Cristos este pârga, începătura învierii noastre la această viață.

Cristos a înviat - înseamnă că toate speranțele omenirii sunt îndreptățite, toate problemele vieții sunt rezolvate.

Cristos a înviat - înseamnă că toate profețiile și minunile biblice sunt adevărate.

Cristos a înviat - înseamnă că toate Sfintele Taine încredințate Bisericii Sale sunt mântuitoare; că ea, Biserica, este vestitoarea infailibilă a Cuvântului printre oameni și continuatoarea lucrării divine de sfințire și mântuire a omenirii, până la capătul lumii: "(...) mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt; învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit; și iată Eu cu voi sunt până la capătul lumii" (Matei XXVIII, 19-20).

Iată, dragii mei, pentru ce Învierea Mântuitorului este pentru toți creștinii prilej de bucurie, mângâiere și speranță. Ea ne susține voința de a trăi, deoarece singură ea dă sens și valoare autentică, supranaturală, tuturor amănuntelor, în aparență banale, ale vieții noastre de fiecare zi. Trăite în lumina Învierii, ele se transfigurează în tot atâtea nestemate ce ne vor încununa fruntea în veșnicie. Fără înviere, zadarnică este toată filosofia, toată știința și arta, toată zdroaba și toate năzuințele spre un ideal; zadarnic spiritul de jertfă, zadarnică orice fel de renunțare, pentru că fără înviere totul sfârșește odată cu moartea. Numai în lumina Învierii toate acestea își primesc sens și împlinire. Pentru înviere jertfim instinctele și patimile dezordonate, pentru ea ne ducem greul crucii pe urma Crucificatului Înviat, pentru ea trăim și pentru ea murim, convinși că dacă trăim și murim cu Cristos, adică dacă trăim după învățătură Sa, omorând pe omul cel vechi, al păcatului, împreună cu Isus vom și învia, întru mărire.

Să ne bucurăm deci, împreună cu Biserica, în această luminată zi a învierii, așa cum ne îndeamnă ea în prima catavasie: "Cristos a înviat din morți. Ziua învierii - să ne luminăm, popoare: Paștile Domnului, Paștile; căci din moarte la viață și de pe pământ la cer, Cristos Dumnezeu ne-a trecut, pe noi cei ce cântăm cântare de biruință". Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire