pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie ne istorisește împrejurările în care ultimul și cel mai mare profet, Sfântul Ioan Botezătorul - puntea de legătură dintre cele două Testamente, Vechi și Nou - și-a aflat sfârșitul, prin decapitare, în închisoare, din porunca regelui Irod Agripa, sau Tetrarhul. Această cumplită și odioasă crimă nu a fost decât consecința beției și desfrâului în care acest cap încoronat trăia cu soția fratelui său, Filip. Și ambele aceste vicii erau fiicele necumpătului.

Toate virtuțile morale își au valoarea și frumusețea lor, atât pentru individ cât și pentru societate, dar se pare că nici una nu are un rol familial și social atât de important și hotărâtor cum îl are virtutea cumpătului, care - știm - este una din cele patru virtuți cardinale: prudența, dreptatea, cumpătul și tăria. Se numesc cardinale, de la latinescul cardo (- balama), deoarece, după cum ușa se sprijină pe balama, tot astfel, pe fiecare din ele, se sprijină o serie de alte virtuți.

Virtutea cumpătului reglează și supraveghează gustul, pipăitul și poftele trupești, supunându-le ordinii firești, adică ordinii stabilite de mintea sănătoasă. Dumnezeu a sădit în om două instincte fundamentale: instinctul conservării individuale și instinctul conservării speciei umane, adică a transmiterii vieții. Pentru conservarea individului, Dumnezeu a rânduit mâncarea și băutura necesare vieții. Prin sobrietate și temperanță, cumpătul combate excesul în consumarea alimentelor și băuturii, menținând apetitul în limitele necesității. Isus ne spune: "Luați aminte să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare și băutură peste măsură" (Luca XXI,34). Gustul, plăcerea, pofta de mâncare nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace, stimuli biologici fără de care nu am fi atrași să ne procurăm cele necesare vieții, păstrării vigorii trupești și sufletești, în vederea împlinirii obligațiilor de cetățeni și creștini. Fără acești stimuli biologici, însăși viața ar fi primejduită, precum primejduită ar fi și perpetuarea speciei umane în lipsa atracției dintre sexe și a plăcerii de care este însoțită exercitarea instinctului de procreare. Dar, fiindcă în ambele instincte, pofta și plăcerea sunt doar mijloace orânduite de Dumnezeu pentru a ușura împlinirea scopului, ele nu sunt îngăduite decât în măsura în care o cere realizarea scopului. Și aici intervine cumpătul, care impune sobrietate în mâncare, temperanță în băutură și înfrânare, castitate trupească. Orice abuz constituie păcat ce ne exclude din Împărăția lui Dumnezeu. Ne-o declară răspicat Sfântul Apostol Pavel: "Nu vă înșelați: nici desfrânații, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici lacomii, nici bețivii (...) nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu" (I Cor VI,9-10). Și fiindcă beția este un izvor al desfrâului, Sfântul Pavel ne îndeamnă: "Și nu vă îmbătați de vin, întru care este necurăția" (Efeseni V,18).

Nu numai pe plan moral supranatural, ci și pe plan biologic, cea mai sigură regulă de sănătate și igienă trupească și sufletească este cumpătul în înțelesul său complet. El moderează și disciplinează dorința, poftele și plăcerile, menține și sporește vigoarea fizică și spirituală a omului și îi desăvârșește personalitatea.

E mai mult ca sigur că Irod nu l-ar fi ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul dacă nu s-ar fi îmbătat. Îmbuibarea și beția i-au înfierbântat simțurile, i-au aprins patima desfrâului în așa măsură încât el a suprimat, la dorința Salomeei, inspirată de Irodiada, viața celui mai mare om născut vreodată, pe care el însuși îl stima și de care se temea -cum spunea Sfântul Marcu Evanghelistul: "Irod se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și îl ocrotea; și, ascultând de el, multe lucruri făcea și cu drag îl asculta" (VI,20), cu toate că sfântul îl mustra aspru: "Nu ți se cade să ții nevasta fratelui tău" (VI,18). Și, totuși, această vicleană concubină, care se temea că într-o bună zi Irod o va alunga, văzându-l în febra patimii trezită de vin și de jocul nerușinat al Salomeei, își folosește toată perfidia și obține ceea ce dorea cel mai mult: capul Profetului care îi incomoda traiul în fărădelege. Irod nu numai că nu ezită să comită monstruoasa crimă, dar și-o justifică, invocând faptul că îi promisese fetei, prin jurământ, orice, până și jumătate de Împărăție. Iată de ce Biserica, în stihira a II-a de la Înseratul sărbătorii, îl mustră pe Irod: "Nu putea oare să vadă că jurământul lui este greșit, pentru că orbit de poftele trupești îl făcuse spre rele? Mai bine ar fi fost de ai fi mințit, Iroade, și viața s-o dobândești, decât să te ții de adevăr și să-ți pierzi viața."

Uciderea Sfântului Ioan Botezătorul este un strigăt peste veacuri împotriva îmbuibării, luxului, beției, destrăbălării, omicidiului, împotriva tuturor păcatelor ce izvorăsc din necumpăt; este un strigăt de alarmă și chemare la sobrietatea și înfrânarea propovăduite de profetul pustiului cu cuvântul și cu propria-i pildă: "Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor." Am putea, oare, tăgădui actualitatea acestei chemări, acestui avertisment într-o lume în care se pare că "pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții" înrobesc tot mai mult sufletele?

Cine ar putea calcula consecințele dezastruoase ale alcoolismului pe plan individual, familial și social? Cineva spunea că marea de alcool nu are decât patru porturi în care se poate ancora: sărăcia, pușcăria, casa de nebuni și sinuciderea. Câte familii dezmembrate, câți copii abandonați, handicapați, din pricina acestui flagel mondial? În ce privește celălalt instinct, al perpetuării speciei, ne îngrozim gândindu-ne la milioanele de vieți nevinovate ucise în sânul mamei prin avort, crime ce nu își găsesc nici o justificare morală, căci embrionul uman, din clipa concepției însăși, când este asumat, este ființă umană și a-i suprima viața în orice stadiu al dezvoltării intraute-rine constituie un omicidiu. De aceea, nimic nu poate legitima comiterea unui rău în sine, chiar dacă prin el se salvează mama, căci altfel ar însemna să acceptăm principiul machiavelic după care scopul scuză mijloacele. Or, a suprima viața unui nevinovat este totdeauna un rău în sine, oprit de legea naturală, adică de mintea sănătoasă, chiar și când viața mamei este în pericol de moarte. Singurul avort terapeutic permis este în cazul când medicamentul sau acțiunea terapeutică se aplică direct asupra bolii mamei, iar din aceasta rezultă indirect avortul. Dar și în acest caz trebuie să se asigure botezul fătului și să nu existe altă posibilitate de salvare a mamei.

Iată de ce liberalizarea avortului prin lege este legalizarea puericidiului, a crimei. Nu vreau să pronunț o judecată de valoare asupra regimului trecut sau actual. Fac doar o simplă mențiune concludentă în materie. Codul penal de dinaintea regimului defunct prevedea în art. 246: "Femeia care de sineși va fi făcut vreun mijloc ca să lepede, se va pedepsi cu închisoarea de la 6 luni până la 2 ani de va fi urmat lepădarea pruncului". În continuare, codul prevede "recluziune și pentru medicii, chirurgii, ofițerii sanitari, spițerii și moașele" care au cooperat în vreun fel la producerea avortului. Iată de ce, cu atât mai mult, Biserica, interprZta legii naturale și a legii pozitive divine, întemeiată pe Evanghelie, nu poate să nu își spună cuvântul, protestând cu toată fermitatea împotriva măsurii actuale de Stat, măsură ce constituie o încălcare a dreptului elementar de viață.

Iubiți credincioși! Când vorbim de virtutea cumpătului sub ambele aspecte, unul privind conservarea individului, celălalt conservarea speciei umane, și de abuzurile contra acestora, vorbim de pe poziția dreptului natural, în virtutea căruia chiar și ateii, cu toate că neagă supranaturalul, deci păcatul, trebuie să recunoască, cel puțin, că necumpătul, beția, desfrâul, uciderea unui nevinovat sunt încălcări ale legii firii, și deci trebuie evitate. Dar, întrucât legea naturală este instituită de Dumnezeu prin creație, aceste încălcări sunt păcate, adică disprețuiri ale voinței lui Dumnezeu Creatorul care sancționează legea prin răsplată și pedeapsă. Și dacă ne gândim că din îndeplinirea legii, a poruncilor lui Dumnezeu rezultă concomitent, deopotrivă, nu numai slava Lui, ci și mântuirea, fericirea noastră temporară și, în mod deosebit, cea veșnică, nu trebuie să ne dăm înapoi de la nici o renunțare pentru a ne încadra și menține în legile firii, care sunt expresia Legislatorului Suprem, Creatorul, Mântuitorul și Sfințitorul sufletelor noastre și, în final, plenitudinea fericirii noastre. "Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în căile Domnului" (Psalm 118,1). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire