pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Adormirea Maicii Domnului

"Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită
și în ajutoare nădejde neschimbată, mormântul
și moartea n-au ținut-o, căci ca pe Maica Vieții la viață a mutat-o,
Cel ce a locuit în pântecele ei cel pururea feciorelnic."
(Condacul Sărbătorii)


Astfel exprimă Sfânta Biserică, în condacul sărbătorii de azi, misterul mutării cu trupul la cer a Preacuratei Fecioare sau, cum îl numim, Adormirea Maicii Domnului. Orologhionul sau Ceaslovul, cartea de rugăciuni a preotului, schițează acest eveniment astfel: "Iar când au făcut (apostolii) adunarea cea mare pentru mutarea Născătoarei de Dumnezeu, după înmormântarea ei, a treia zi, minune străină!: moarta, ca și cum ar fi vie, pe un nor în cer s-a arătat, stând înaintea ei îngeri luminoși. După aceea, mergând la mormânt și neaflând preacuratul ei trup, s-au încredințat cu adevărat că, cu trupul, vie, a treia zi ca și Fiul ei, din morți s-a sculat și mutându-se a trecut la cer, împărățind cu Cristos în vecii vecilor. Amin." (Orologhion, Blaj, 1934,p.158).

Conform acestei credințe, păstrată prin Sfânta Tradiție și definită ca adevăr dogmatic de către Preafericitul Părinte Pius al XII-lea, la 1 nov. 1950, noi mărturisim că Preacurata Fecioară Maria nu a murit, în sensul deplin al cuvântului, adică nu a suferit descompunere corporală, ci a adormit și a fost înălțată cu trupul la Cer și încoronată ca Regină a universului, a cerului și pământului, iar cel ce tăgăduiește cu încăpățânare acest adevăr se exclude pe sine din comuniunea cu Sfânta Biserică.

Să vedem, în meditația de azi, pe ce se bazează această credință a noastră în adormirea Preasfintei Fecioare și care sunt consecințele practice ale acestui adevăr, în viața noastră de creștini.

1. Dumnezeu, în nemărginita Sa înțelepciune, putea găsi diferite chipuri de a ne răscumpăra, dar iubirea Sa infinită a ales, în acest scop, întruparea Fiului Său unic, în persoana lui Isus Cristos. Firesc ar fi fost ca Fiul lui Dumnezeu să-Și ia un trup omenesc întinat cu păcatul strămoșesc, care atinge pe toți descendenții lui Adam; or, aceasta s-ar fi opus sfințeniei infinite a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu, încă din veșnicie a ales, dintre toate ființele acestei lumi, pe o umilă fecioară, pe Maria din Nazaret, pe care încă din prima clipă a existenței ei, din clipa zămislirii, adică a unirii sufletului cu trupul în sânul Sfintei Ana, a înzestrat-o cu o puritate desăvârșită, prezervând-o de pata păcatului originar, în vederea demnității ei de viitoare Mamă a lui Dumnezeu-Fiul. Astfel, Preasfânta Fecioară nu a stat nici o clipă sub stăpânirea diavolului. Acest privilegiu unic, Dumnezeu l-a dezvăluit omenirii, în persoana protopărinților, îndată după căderea lor în păcat, când, blestemându-l pe șarpe, i-a zis: "Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; el îți va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul" (Geneza III,15). În acest verset din Cartea Facerii, se spune că între femeie și șarpe, adică diavol, va fi o dușmănie de același grad ca între sămânța ei, adică între Cristos, și diavol. Or, dușmănia cu diavolul fiind absența păcatului, înseamnă că, întrucât dușmănia dintre diavol și Cristos a fost totală și veșnică, totală și veșnică trebuia să fie dușmănia dintre femeie, adică dintre Fecioara Maria, și diavol. Așadar, în virtutea acestei profeții, Preacurata urma să fie scutită de orice pată, deci trebuia să fie ferită și de păcatul strămoșesc încă în momentul zămislirii, precum avea să fie scutită, printr-un privilegiu unic, și de orice păcat personal, chiar și de cel mai mic păcat venial. Și nici nu se putea altfel, deoarece, dacă Maria ar fi fost întinată cu păcatul strămoșesc, s-ar fi întinat însuși trupul lui Isus, ceea ce mintea refuză să conceapă.

Această zămislire fără prihană a Mariei, părintele Gratry o explică într-un chip foarte convingător: "Omenirea - spune el - este un tot solidar, neavând în ochii lui Dumnezeu, deși compus din mai mulți membri, decât o inimă, un suflet și un trup. După ce răul a infectat toată această masă și a aruncat-o în agonie și în vâltoarea poftelor, Dumnezeu a venit să-Și rezerve un punct curat, un germen, ca să intre în masa omenească prin acel punct și s-o transforme, s-o purifice, s-o mântuiască. Acest punct curat și prezervat de orice păcat este un suflet, Preacurata Fecioară Maria." (Apud Miclea I., op. cit., vol. II, p. 215-216). Ea este inima omenirii întregi, pe care întunecimea strămoșească nu a atins-o și prin aceasta ea a devenit germenul, sâmburele vieții noi, al vieții harice.

Să luăm o asemănare din astronomie. Universul, adică toate galaxiile, întreaga metagalaxie, au un centru comun unic de gravitație, totdeauna imobil, în jurul căruia se învârtesc. Oare nu aceasta o vedem de fiecare dată când privim noaptea steaua polară - punctul relativ fix al galaxiei noastre -, în mijlocul puzderiei de stele?

Or, toate mărețele fenomene din natură sunt simboluri ale unei idei fără de care creațiunea nu ar avea sens. Prin urmare, după cum în universul fizic există un punct de sprijin contra perturbațiilor pe care armonia cosmosului ar putea-o suferi, tot astfel există și în universul spiritual un punct de sprijin, pe care un astronom îl numește tronul lui Dumnezeu. Acest tron al lui Dumnezeu este Preacurata Fecioară, Mama lui Dumnezeu și a noastră.

Dumnezeu Și-a rezervat-o ca să-i fie altar neprihănit în sânul omenirii căzute, o fibră nepătată în organismul acesteia, remediu împotriva răului. Iată de ce, arhanghelul Gavriil, când îi aduce Mariei vestea cea bună că ea va concepe pe Mesia, o salută cu cuvintele: "Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine: binecuvântată ești între femei" (Luca I,28). Or, dacă Maria ar fi avut păcatul strămoșesc nu ar fi putut să fie numită "plină de har", deoarece acolo unde este păcat nu poate fi plinătate de har. De aceea, toți Sfinții Părinți și imnologii Bisericii, însuflețiți de credința în această puritate unică a Maicii lui Dumnezeu, o împodobesc pe Maria cu epitetele cele mai alese. De asemenea, toate cărțile liturgice, începând cu Liturghierul și sfârșind cu Acatistul și Litaniile din ritul latin, care oglindesc credința de totdeauna a Bisericii, sunt, toate, pline de atributele și cuvintele cele mai elogioase la adresa Preacuratei, acestea fiind tot atâtea nestemate cu care Biserica încununează sfințenia preeminentă și cu totul unică a Maicii lui Dumnezeu. Prin urmare, nu a constituit nici o surpriză când Biserica, bazată pe textele biblice citate, precum și pe credința păstrată în Sfânta Tradiție, a definit zămislirea fără prihană a Preacuratei ca adevăr dogmatic, în anul 1854, prin bula Ineffabilis Dei consilio a papei Pius al IX-lea, Și, fiindcă mulți s-au îndoit și după această dată, asupra acestui adevăr a intervenit Preacurata însăși, confirmându-l prin descoperirea făcută Bernadetei Soubirous, o umilă fecioară din Lourdes.

Această păstoriță, în dimineața zilei de 25 martie 1858, se îndrepta, pentru a optsprezecea oară, spre peștera Massabielle de la Lourdes unde i se arătase de mai multe ori Doamna frumoasă a cerului, cum îi spunea ea, neștiind că era Preacurata Fecioară. Când ajunse la locul arătărilor, aproape fără să-și dea seama i-a venit pe buze dorința: "Aș fi foarte fericită dacă aș ști cum Vă numiți". Doamna i-a zâmbit și, după o mai stăruitoare rugăminte, i-a răspuns: "Eu sunt Neprihănita Zămislire."

Bernadeta nu avea de unde să știe înțelesul acestor cuvinte, definite doar cu patru ani înainte, căci nu știa teologie. Din acest motiv, cei competenți și-au dat repede seama că bunul Dumnezeu confirmase în acest chip un adevăr pentru a risipi îndoielile din mințile șovăielnice.

2. Am insistat mai mult asupra acestui mister, al Zămislirii Nepătate a Mariei, pentru motivul că din acest privilegiu unic, cu care ea a fost înzestrată, decurge în mod logic și privilegiul, tot unic, pe care îl sărbătorim astăzi: Adormirea Preacuratei și ridicarea ei cu trupul la Cer. Într-adevăr, din moment ce ea a fost scoasă de sub legea păcatului strămoșesc, se cuvenea să fie scutită și de consecința acestuia, adică de descompunerea trupului prin moarte, deoarece moartea e pedeapsa păcatului originar. De aceea, pe drept cuvânt, Biserica, după cum am arătat la început, a definit că Preacurata nu a suferit descompunere prin moarte, ci a fost ridicată cu trupul la Cer, asemenea Fiului ei, și încoronată ca Regină a Cerului și pământului.

Iată pentru ce, astăzi, aceste două privilegii ale Mariei sunt pentru noi prilej de bucurie și manifestare a venerației și încrederii noastre filiale în ocrotirea și ajutorul ei matern. Știm că o ființă se bucură în fața lui Dumnezeu de o cinste și ascultare proporțională cu sfințenia sa. Or, întrucât sfințenia, desăvârșirea Maicii lui Dumnezeu o întrece pe aceea a tuturor sfinților și îngerilor la un loc, cinstea și ascultarea de care se bucură ea la tronul Milei lui Dumnezeu sunt unice, fără seamăn. Prin rugăciunile sale, Maria este mijlocitoarea noastră atotputernică înaintea lui Dumnezeu, apărând cauzele noastre în fața Tribunalului Fiului ei. Ea, care a băut ca nimeni altul din cupa amară a acestei vieți, ca mamă a noastră nu ne poate părăsi în necazuri, lipsuri și ispite. Ea este "mângâierea celor ce plâng, căutarea celor pierduți, puternică și neîncetată mijlocitoare către Dumnezeu, care iubește foarte mult neamul omenesc și stă bună pentru îndreptarea" noastră, deoarece, fiind Ea Mama lui Dumnezeu, este stăpână pe inima Fiului ei, care nu îi refuză nimic din ceea ce ea cere pe seama noastră. Deși s-a mutat dintre noi, ea priveghează asupra noastră și ne călăuzește pașii cu grija ei maternă. Și suntem încredințați că, oricât de răi am fi, ea nu ne abandonează, căci o Mamă nu își poate renega copilul, nici chiar când toată lumea îl acuză și îl detestă.

De aceea, iubiții mei, să ne reînsuflețim astăzi încrederea fiască față de Maria și să ne reînnoim consfințirea către Inima sa Neprihănită, rugând-o, pe ea, Mama noastră, să ne câștige de la Fiul său o inimă căită, "ajutor în vreme de ispită, lumină și sfat în lupta sufletească", conformare deplină cu voința lui Dumnezeu, "adâncă pace în ceasul morții, iar, după moarte, bucuria nesfârșită împreună cu ea". Iar drept deviză în viață să ne fie îndemnul Părintelui Rho, un devotat fiu al Mariei, care spunea: "Mariam ama et voca us\ue in finem et salvus eris! Cheam-o pe Maria în ajutor și iubește-o până la sfârșitul vieții tale și vei fi mântuit!" Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire