pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Vinerea Patimilor

Rănile și cuvintele Domnului pe Cruce

"Citim în viața misticilor că Isus le făgăduiește deseori o carte, fără de care toate cărțile sunt războaie deșarte de cuvinte, o carte în care ei vor citi totul despre El, și despre noi, și când le dărui această carte, ei aflară că ea nu era decât El însuși răstignit, iar slovele erau înseși rănile Sale preasfinte".

"În rănile Domnului ceva cântă, ceva plânge. Cântă iubirea Lui și destinul nostru sorocit de ea; plânge rana care scrie ura noastră și tot păcatul. Punct de încrucișare a iubirii și urii, rănile Domnului predică răul păcatului, față în față cu epopeea iubirii." (P.S. I. Suciu, Rănile Domnului, București, 1943). Și din această încrucișare a triumfat iubirea divină răscumpărătoare. Prin cele cinci răni s-a scurs sângele Mielului, sângele jertfei de împăcare a noastră cu Dumnezeu. Ele sunt, împreună cu cele șapte cuvinte rostite de pe Catedra Crucii, cea mai grăitoare predică vie a iubirii lui Dumnezeu față de om.

În această oră dramatică, a Vinerii Patimilor, când pământul se leagă din nou cu cerul, transpuși cu închipuirea pe Golgotha și îngenuncheați acolo, să ascultăm aceste răni, grăindu-ne prin gura profetului Isaia în cap. 53 al profeției sale: "Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni, om al suferinței și deprins cu durerea; unul de către care să-ți acoperi fața, când Îl vezi; disprețuit și socotit de nimic."

"Dar El a luat asupra Sa bolile noastre și cu durerile noastre S-a împovărat, pe când Îl socoteam ca pedepsit, ca bătut de Dumnezeu și oropsit."

"Ci El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat."

"Toți umblam ca niște oi, fiecare pe calea lui, și Domnul L-a încărcat cu fărădelegile noastre ale tuturor."

"Chinuit a fost și S-a supus și nu Și-a deschis gura; ca un miel la înjunghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas, înaintea celui ce o tunde, așa nu Și-a deschis gura."

"Cu judecată nedreaptă a fost osândit și neamul Lui cine-l va spune? Căci s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost dus spre moarte." (3-8).

Astfel Îl vede Isaia profetul, cu opt veacuri înainte de răstignire, pe Isus Omul durerilor, prin ale cărui răni,"noi toți ne-am vindecat".

O mamă văduvă avea un copil neascultător. Pentru relele ce le comise, a fost osândit la temniță grea, pedeapsă ce putea fi comutată în amendă. De acolo, din temniță, fiul trimise vorbă mamei să facă tot ce îi stă în putință ca să-i plătească pedeapsa și să-l elibereze. Și ce nu face o mamă pentru fiul ei? Zi și noapte sărmana mamă trudește din greu, până ce cu banii agonisiți, numai ea știe cu câtă zdroabă, își vede copilul liber. Întors acasă, fiul se aruncă să sărute mâna mamei, dar vede că palmele ei erau numai răni. Mamă, de ce îți sunt palmele pline de răni și sânge? Am trudit pentru tine, dragul meu, ca să te văd scăpat de osândă și liber...

Iată, dragii mei, o palidă icoană a jertfei pe care o contemplăm astăzi pe Calvar. Cristos, de bună voie, nerugat de nimeni îmbrățișează, pentru noi și în locul nostru, osânda morții, ca să plătească astfel Tatălui prețul răscumpărării din osânda păcatelor noastre. "Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul născut Fiu al Său L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică." (Ioan III,16). "În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre." (Ioan IV,10).

"Căutam să măsor și să așez pe cântar crimele mele care au costat nu numai lacrimile, rugăciunile și moartea Fiului lui Dumnezeu, și încă ce fel de moarte" - spune Fericita Angela de Foligno, în timp ce se ruga meditând asupra Patimilor Domnului. Atunci i s-a arătat Isus răstignit. Ea își privi toată infecția și toată putreziciunea, iar Isus îi arătă cum rănile Lui sunt antidotul rănilor sufletului ei; îi arătă fiecare păcat al sufletului și trupului ei scris cu răni pe trupul Său. Începând cu podoaba coafurii, sulemenirea feței, întrebuințarea nelegiuită a văzului, auzului, pipăitului, gustului; continuând cu păcatele gâtului, umerilor, bustului, mâinilor, inimii, picioarelor, ale întregului ei corp, Isus îi arătă rănile corespunzătoare pricinuite în trupul Său. Apoi sfârși: "Tu nu vei afla nici un păcat și nici o boală a sufletului a căror pedeapsă să nu o fi îndurat Eu și cărora să nu le fi oferit un leac." (Apud. P.S. I. Suciu, op. cit., p.40). Teribilă mustrare, în fața căreia fiecare Îi datorăm un răspuns despre felul cum am folosit și prețuit leacul rănilor lui Isus, dar și un angajament salutar și ferm pentru viitor.

Căci, prin rănile veșnic deschise, Patimile Domnului continuă să-și reverse neîncetat harurile dobândite pe Cruce. Pe tăietura rănilor făcute în El, "lemnul cel verde", El vrea să ne altoim noi "lemnul cel uscat", ca să ne transfuzioneze seva vieții care Îl însuflețește pe El, a vieții pe care ne-o împărtășește prin Sfintele Taine. Căci ce altceva sunt cele șapte Taine, dacă nu viaductele sângelui divin ce se varsă în sufletul nostru și ne sfințește, ne îndumnezeiește. Spre însemnarea acestui lucru, din coasta lui Isus atârnat pe Cruce, străpunsă de sutașul Longinus, a curs sânge și apă, apa însemnând izvorul Botezului, iar sângele izvorul Sfintei Cuminecături, cele două Taine de căpetenie: una care naște viața creștină, cealaltă care o alimentează și o dezvoltă.

Că rănile sunt izvor nesecat de viață harică, o mărturisește soldatul păgân Longinus care, în clipa când a deschis cea de a cincea rană în trupul lui Isus - pe cea din coastă - s-a convertit. Unii Sfinți Părinți afirmă că suferea de o infirmitate la ochi și s-ar fi convertit în clipa când un strop de sânge, țîșnit din coastă, i-a atins ochiul.

Sfântul Bernard spune că Isus Se roagă, neîncetat, pentru noi, "ostensione vulnerum suorum", adică prin însăși arătarea rănilor, iar Sfintei Matilda, Isus îi descoperă următoarele: "Te asigur că niciodată un cerșetor nu a primit cu atâta bucurie milostenia făcută de cineva la strigătele lui supărătoare, cu câtă primesc eu rugăciunea rostită în cinstea rănilor Mele. Te asigur deasemenea că cine se va ruga vreodată astfel, cu atenție și cucernicie, se va așeza curând în calea mântuirii." Unui suflet ales, Sorei Maria Chambon, îi zice: "Ele (rănile) te privesc totdeauna, chiar și atunci când tu le uiți!" (Ibid., p.19). Așadar, ce lipsă de delicatețe este a le uita, când prin ele Isus ne îmbie necontenit harurile iubirii Sale!

Dar, Isus, nu numai că a acceptat să fie rănit pe Cruce, ci de acolo, de pe acel chinuitor pat de moarte, El ne-a vorbit ca nimeni altul.

Toate cuvintele Mântuitorului ne sunt scumpe și formează pentru noi un tezaur și Testament. Dar acelea de pe Cruce , rostite cu setea arzândă a iubirii pentru noi, sunt cu atât mai prețioase cu cât au fost pronunțate cu limbă de moarte în chinuri neînchipuite.

1) "Părinte, iartă-le, căci nu știu ce fac." (Luca XXIII,34). Este cel dintâi cuvânt rostit pe Cruce: rugăciune de iertare pentru cei ce-L răstigniseră și pentru cei ce-L batjocoreau: acest cuvânt este Evanghelia prescurtată a iubirii nemărginite, exprimată prin iertarea călăilor și dușmanilor, gest ce pecetluiește porunca Sa: "Iubiți pe dușmanii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și vă rugați pentru cei ce vă prigonesc" (Matei V,44).

2) "Femeie, iată fiul tău" "Fiule, iată mama ta" (Ioan XIX,26-27). Câtă duioșie, câtă dragoste! Isus este părăsit de toți. La picioarele Crucii veghează și adoră, cu inima străpunsă de sabia durerii, prea iubita Sa Mamă și ucenicul iubit. Mântuitorul o lasă în grija acestuia, și pe acesta în grija ei de mamă. În persoana lui Ioan însă Isus ne pune și pe noi sub ocrotirea maternă a Fecioarei Mame, pe toți fiii ei spirituali, întreaga Biserică, toată omenirea răscumpărată, Maria devenind astfel Mama Bisericii universale.

3) "Amin, îți zic, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca XXIII,43). Pocăința, întoarcerea la Dumnezeu este totdeauna un mare har, dar când este acordată unui mare păcătos, și încă în clipa supremă, aceea a morții, ea este un har extraordinar al milostivirii lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul răstignit de-a dreapta lui Isus. Printr-o străfulgerare harică, recunoscând în Isus pe însuși Dumnezeu, Dismas se căiește, acceptând supliciul crucii ca dreaptă pedeapsă pentru fărădelegile comise și-l mustră pe tâlharul din stânga lui Isus pentru blasfemie: "Nu te temi tu de Dumnezeu, căci în aceeași osândă ești! Și noi cu dreptul, căci primim cele vrednice de faptele noastre; dar acesta nici un rău nu a făcut." Și, întorcându-se spre Isus, Îl imploră. "Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta." - "Astăzi, vei fi cu Mine în rai", veni prompt sentința lui Isus (Luca XXIII 40-43). Și , astfel, tâlharul pocăit e cel dintâi pământean căruia îi deschide cerul însuși Mântuitorul. Iar sfinții îl numesc "cel mai iscusit tâlhar, căci a răpit cerul chiar din mâna lui Isus". Iată, deci, cel mai eficient mijloc de a ispăși păcatele și a scăpa astfel de pedeapsa de după moarte: a accepta moartea, asemenea tâlharului din dreapta lui Isus, ca o dreaptă pedeapsă pentru păcatele comise.

4) "Mi-e sete" (Ioan XIX,23). Ce groaznic poate să fie să arzi de sete în paroxismul unor chinuri fără scăpare și mai ales în clipa morții iminente și, în loc de apă, să ți se dea fiere amestecată cu oțet!... Dar ceea ce îl chinuia pe Isus, era nu atât setea trupească, cât mai ales cea sufletească, setea după sufletele pentru care murea. Să-I astâmpărăm această sete, dăruindu-I-ne Lui total, așa cum ni S-a dăruit El aci pe Calvar, și să-i conducem la El și pe frații noștri care nu-L cunosc.

5) "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!" (Matei XXVII,34). Cât de slab și neputincios este trupul ! Atârnat în piroane, părăsit și de prieteni, Omul Cristos, acum în chinurile morții, Se simte părăsit până și de Dumnezeu. A vrut să guste și acest sentiment amar, pentru ca paharul să se umple până la revărsare.

6) "Săvârșitu-s-a" (Ioan XIX,30). Adică măreața operă a Răscumpărării, pentru care venise pe lume, s-a înfăptuit, împlinind și cel din urmă act din decretul Tatălui ceresc: moartea pe Cruce, și împăcând astfel pe om cu Dumnezeu.

7) "Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul" (Luca XXIII,46). Și, zicând așa, a răposat. Astfel, după ce ne-a învățat cu cuvântul Evangheliei Sale cum să trăim creștinește, adică să facem voia lui Dumnezeu, ne-a învățat și cu pilda, și cu cuvântul Său ultim să și murim creștinește, încredințându-ne , ca și El, lui Dumnezeu, ultima suflare. Poate fi, oare, o mângâiere mai mare decât aceea ca, după o viață de zdroabă, suferință și sacrificiu în slujba lui Dumnezeu prin iubirea aproapelui, să-ți poți da sufletul în mâinile Tatălul Ceresc, împăcat cu El și cu semenii?!

Iubiții mei! În această zi și oră dramatică, îngenuncheați sub Crucea lui Isus, să contemplăm rănile care ne-au izvorât viața și să sorbim din ele apa cea vie a harului care ne-o alimentează în scurta peregrinare spre veșnicie. Iubirii Sale răstignite pentru noi, să-I dăruim întreaga noastră iubire, oferindu-I gândurile, inima, activitatea, viața și ceasul morții cu toate chinurile acesteia, asemenea lui Dismas, tâlharul convertit, drept ispășire pentru păcate, și s-o rugăm pe Maica Durerilor să ne asiste și pe noi, ca și pe Isus, în clipa supremă, ca să putem rosti și noi ca El și cu El:"Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul." Preacurată, Stăpâna morții bune, roagă-te pentru noi. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire