pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Buna-Vestire

"Iată roaba Domnului; fie mie după Cuvântul Tău."
(Luca I,38)


Sărbătorim astăzi misterul, taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a Cuvântului veșnic, în sânul Preacuratei Fecioare, mister prin care Cerul se coboară pe pământ, "Dumnezeu se face om, pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu" (Sfântul Augustin). Este evenimentul hotărâtor care schimbă cursul vieții omului și împarte istoria în două: înainte de Cristos și după Cristos.

Cu aproape două mii de ani în urmă, în anul 747 de la întemeierea Romei (Dionisie cel Mic a stabilit, în mod greșit, începutul erei creștine cu șase ani mai târziu, anul 753 de la întemeierea Romei.), într-un neînsemnat orășel din Palestina, Nazaretul Galileei, un mesager al Cerului, îngerul Gavriil, a fost trimis la umila Fecioară Maria ca să-i aducă ei și, prin ea, omenirii, vestea cea bună a întrupării lui Dumnezeu în sânul ei feciorelnic. De aceea sărbătoarea de azi se numește Buna-Vestire, care are același înțeles cu Evanghelia, cuvânt provenit din limba greacă.

"Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei" - o salută îngerul. Acest straniu și nemaiauzit salut din partea unui sol al Cerului o sperie pe tânăra Fecioară. Îngerul o liniștește: "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu", ceea ce însemna: Dumnezeu te iubește în chip deosebit. "Și - continuă îngerul - vei lua în pântece și vei naște fiu, și vei chema numele lui Isus." Adică Mântuitor, Mesia. "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat" - întreabă Maria. "Spiritul Sfânt se va coborî asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta și sfântul ce se va naște din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu", îi răspunde Gavriil.

Liniștită prin aceste destăinuiri, prin care, pe de o parte, își vedea pusă la adăpost virtutea fecioriei perpetue, iar, pe de altă parte, era încredințată că, printr-un har unic al lui Dumnezeu, era aleasă ca să fie Mama Mântuitorului ei și al lumii, Maria primește cu adâncă smerenie această demnitate, zicând: "Iată roaba Domnului; fie mie după Cuvântul Tău!" În clipa când a rostit acest consimțământ, prin "fie", Dumnezeu Cuvântul a luat trup omenesc în trupul ei, devenind ea, astfel, Mama lui Dumnezeu și Mama neamului omenesc. Cel nemărginit, Cel veșnic, Cel atotputernic devine mărginit, vremelnic, slab, supus schimbării, lipsurilor, suferințelor și morții: întru totul asemenea nouă, afară de păcat. El și-a ales, din veci, acest colțișor de rai, ființa preacurată a Fecioarei Maria, care nu a fost niciodată atinsă nici măcar de umbra vreunui păcat, deoarece Dumnezeu, în vederea unicei ei demnități de Mamă a Sa, a împodobit-o cu toate virtuțile, în gradul cel mai înalt, și cu privilegiul unic de a fi scutită chiar și de pata păcatului strămoșesc. Așa ne-o prevestește protoevangheliul, adică prima bună-vestire pe care o face însuși Dumnezeu, când, după căderea în păcat a protopărinților, îi spune Satanei: "Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; ea îți va zdrobi capul, iar tu îi vei atinge călcâiul." (Facere III, 15). Aici este vorba de o femeie, de o nouă Evă, de mama noului Adam, adică a lui Isus, deci de Maria, care, drept răzbunare împotriva Șarpelui, a Satanei, va zdrobi capul acestuia, și de vrăjmășia dintre această femeie și diavol, de o parte, și dintre sămânța ei - Isus - și diavol, de altă parte. Or, vrăjmășia cu diavolul înseamnă a nu avea nimic comun cu el, înseamnă deci absența totală a păcatului. Și fiindcă vrăjmășia dintre Isus și diavol a fost totală și veșnică, tot veșnică și totală trebuie să fie și vrăjmășia dintre Maria și diavol, ca să rămână în picioare paralelismul dintre aceste două dușmănii. Or, dacă Preacurata Fecioară ar fi fost atinsă de vreun păcat chiar și numai pentru o clipă din existența ei, dușmănia ei cu diavolul nu ar fi la fel ca aceea dintre Fiul ei și diavol: totală și pentru totdeauna. Iată de ce, Maria, în virtutea acestei profeții din Cartea Facerii, a fost scutită și de păcatul strămoșesc.

Că ea a fost scutită de acest păcat reiese și din salutul îngeresc: "Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine", deoarece unde este plinătate de har nu încape nici un păcat, deci nici păcatul strămoșesc.

De altfel nu putem concepe ca Isus, însăși sfințenia, să se fi putut întrupa într-o ființă care să fi fost atinsă vreodată de pata vreunui păcat. Iar acelora care obiectează că în cazul când Preacurata Sa Mamă ar fi fost prezervată de păcatul strămoșesc ea nu s-ar fi bucurat de Jertfa Răscumpărării Fiului ei, le răspundem că și ea a fost răscumpărată și încă într-un mod perfect, căci, de pildă, a-l feri pe cineva de a fi atins de o boală grea este un act de mai mare iubire decât a-l vindeca după ce l-ai lăsat să se îmbolnăvească.

Și, ca un corolar, ca o consecință logică a acestui privilegiu al conceperii nepătate, rezultă un alt privilegiu al Preacuratei: scutirea de moartea trupească în sensul ei de descompunere biologică; deoarece, fiind moartea o urmare a păcatului originar, e cu totul logic ca Maria, care a fost scutită de acest păcat, să fie scutită și de consecința acestuia, care e moartea. De aceea, despre Maria spunem că a adormit, fiind ridicată cu trupul la cer, a treia zi, în corul îngerilor.

E de la sine înțeles că, dacă ea a fost prezervată de pata păcatului strămoșesc, cu atât mai mult a fost scutită și de orice umbră de păcat ușor, lesne-iertător, deoarece, ea nu a moștenit nici dezechilibrul naturii umane creat de acel păcat, dezechilibru ce constă în pornirile dezordonate spre păcate.

Dar maternitatea divină i-a atras Mariei și un alt privilegiu unic: fecioria înainte de naștere, în naștere și după naștere, întrunind astfel în ființa ei paradoxul necuprins al mamei fecioare. Din punct de vedere natural pare a fi o imposibilitate. Dar iată ce ne spune profetul Isaia în cap.7,v.14: "(...) Iată, Fecioara va concepe și va naște fiu și îi va da numele Emanuel". Or, nimeni nu spune: fecioara concepe și naște, ci femeia concepe și naște. Și, dacă profetul spune: "Fecioara va concepe și va naște", înseamnă că aceste cuvinte trebuie luate în sensul lor literal, strict. De altfel, din nou trebuie să subliniem, și aici, că mintea noastră nu poate admite ca Dumnezeu, care este sfințenia însăși, să aducă prin întruparea Sa vreun prejudiciu votului de feciorie perpetuă pe care îl făcuse Maria și la care ea ținea atât de mult, după cum reiese din dialogul ei cu îngerul Gavriil, când întreabă: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?"

Ca să ne putem da seama câtuși de puțin de acest mister al fecioriei în naștere, să ne gândim la două analogii cu fenomene din natură: soarele trece prin sticlă fără s-o vatăme, și, tot la fel, chipul nostru străbate oglinda fără s-o despice. Astfel a trecut Isus prin Maria rămânând trupul ei nevătămat, deapururi feciorelnic.

Toate aceste privilegii unice amintite: zămislirea fără prihană strămoșească, scutirea de moarte și înălțarea cu trupul la cer, scutirea de orice păcat personal și fecioria perpetuă formează cununa de nestemate ce aureolează fruntea Fecioarei-Mame, pe care Dumnezeu astfel și-a pregătit-o pentru ca ea să pășească în lume ca s-o sfințească, s-o îndumnezeiască și s-o mântuiască. De aceea Biserica, în imnurile ei liturgice, nu încetează și nu va înceta să-i preamărească sfințenia fără seamăn, numind-o pe Maria "mai venerată decât Heruvimii și neasemănat mai înslăvită decât Serafimii", "mai sfântă decât îngerii (...) și mai curată decât soarele" (Sfântul Ioan Damaschinul), "mai presus decât toată sfințenia" (Canonul din 9 sept. cânt. I), "mai sfântă decât toate făpturile" (Ibid. cânt. a III-a), "singura preacurată și cu totul nepătată" (Canonul de mângâiere cel mic către Născătoarea de Dumnezeu, cânt. a III-a).

Astfel s-a împlinit profeția pe care însăși Preacurata a făcut-o despre sine în acel măreț Magnificat: "Sufletul meu slăvește pe Domnul (...) pentru că a privit spre smerenia servitoarei Sale: căci iată de acum mă vor ferici toate neamurile."

Dar, cu toate darurile extraordinare cu care Dumnezeu a împodobit sufletul Preasfintei Fecioare pentru a fi vrednică de El, Fiul Său nu s-ar fi întrupat în sânul ei, și deci nu ne-ar fi mântuit, dacă umila Fecioară nu și-ar fi dat consimțământul prin acel "fie mie după cuvântul tău". Și ea însăși nu ar fi rămas sfântă dacă acel "fie" nu l-ar fi rostit nu doar verbal, ci și faptic, neîncetat, în toată viață ei, adică dacă nu s-ar fi conformat voinței lui Dumnezeu, acceptând toate lipsurile și durerile ei de mamă, până la actul final de pe Calvar. Dacă Isus a iubit-o pe Maria, a iubit-o în primul rând pentru că inima și voința ei a fost ca a Sa, una cu voința Tatălui ceresc. Vă amintiți când o femeie din popor, exaltată de frumusețea cuvintelor ce ieșeau din gura lui Isus, a exclamat: "Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânul pe care l-ai supt" (Luca XI, 27). Și vă amintiți ce îi răspunde Isus: "Cu adevărat fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc" (v. 28). Cuvânt extraordinar! Cum? Să nu fie oare cea mai mare fericire aceea de a fi mama unui Dumnezeu? Să fie oare mai fericiți aceia care Îi primesc și păzesc cuvântul? Răspunsul răspicat ni-l dă altă scenă din viața lui Isus. După vindecarea îndrăcitului orb și mut, în timp ce Isus îi înfrunta pe farisei și cărturari pentru necredința lor, cineva Îl anunță că mama și frații lui (adică verișorii) Îl așteaptă afară, dorind să-i vorbească: "Iată mama ta și frații tăi stau afară căutând să grăiască cu tine". La care Isus răspunde: "Care este mama Mea și frații Mei?" Și, întinzând mâna spre ucenici, continuă: "Iată mama Mea și frații Mei! Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea" (Matei XII,46-50). E limpede deci că dacă Mama lui Isus este cea mai iubită ființă a Sa e pentru că ea a făcut totdeauna voia Tatălui și Isus a iubit-o în primul rând pentru această desăvârșită unire a ei cu voința divină.

Deci, după cum numai prin acceptarea voinței lui Dumnezeu Cuvântul veșnic a putut lua trup în Maria, tot astfel numai printr-o continuă unire a noastră, în gânduri, vorbe și fapte, cu voința divină, Isus Cristos Se va putea întrupa în mod spiritual în noi, ca prelungire a întrupării Sale fizice. Căci El a venit să pătrundă în firea noastră, s-o transforme, s-o divinizeze, altoindu-ne, pe noi mlădițele sălbatice, în trunchiul Său nobil, divin. Or această altoire și divinizare începe prin credință și se desăvârșește prin iubire, care face din voința lui Isus voința noastră. "De Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și la El vom veni și locaș la El vom face" (Ioan XIV,23).

Iubiții mei, dacă, imitând-o îndeaproape pe Maria, conformarea noastră cu voința lui Dumnezeu va fi totală; dacă gândurile, simțămintele, faptele noastre vor fi după placul Său, adică dacă nu vom iubi creaturile pentru ele și în ele însele, ci în Dumnezeu și pentru Dumnezeu; dacă nu numai în bucurii, ci și în încercări Îl vom vedea pe Dumnezeu prezent prin voința Sa și-L vom îmbrățișa lăsându-ne conduși de El, atunci și în noi Se va întrupa Cristos, mistic, dar real ca și în Maria, atunci vom deveni și noi fratele și mama lui Isus.

În aceste sentimente să trăim astăzi cu Maria taina Întrupării, smerindu-ne pentru necuprinsul dar al răscumpărării, și să-L primim pe Isus cu generozitate în întreaga noastră ființă, făcând din voința Lui voința noastră, sensul vieții noastre, în bucurii ca și în dureri, rostind ca Maria, în viață și în clipa morții: "Iată robul Tău, fie mie după Cuvântul Tău!" Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire