pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Întâmpinarea Domnului

"Și prin însuși sufletul tău va trece o sabie,
ca să se descopere de la multe inimi cugetele."
(Luca II,35)


După cum necuprinsa lume a materiei este condusă de legi care pe zi ce trece ne dezvăluie tot mai mult minunata armonie din univers, tot astfel misterioasa lume spirituală, atât cea naturală cât și cea supranaturală, este dirijată de legi care, pe măsură ce le pătrundem tainele, ne atrag și cuceresc tot mai mult spiritul.

Una dintre aceste legi spirituale am putea-o numi "legea proporțiilor directe, dar cu valoare inversă", după care, între bine și rău, între sinceritate și viclenie, între bogăție și sărăcie, între bucurie și întristare, sau între plăcere și suferință, există un raport direct proporțional: cu cât crește unul din termeni, cu atât crește și celălalt, dar în sens invers, negativ. (I. Miclea, op. cit., p.113). Deci, cu cât crește bogăția, plăcerea, bucuria, de o parte, cu atât crește, de cealaltă parte, sărăcia, întristarea, suferința. În timp ce într-o parte a globului unii înoată în îmbuibare și orgii, în altă parte alții tremură și urlă de mizerie și suferințe de tot soiul.

Dar, în Trupul Tainic al lui Cristos, adică în Biserică, există și o altă lege, "legea solidarității și gravitației morale universale", în baza căreia "totul se plătește: binele și răul, bucuria și durerea, bogăția și sărăcia." (I. Miclea, op. cit., p.113). Și dacă plata nu o facem noi, în persoană, o fac fie cei apropiați nouă, fie un reprezentant sau chiar un necunoscut.

Când se îmbolnăvește un organ, suferă și celelalte organe, în baza strânsei legături vitale din organism, și toate organele luptă pentru restabilirea sănătății. Tot astfel, în Trupul Tainic al lui Cristos, membrele sănătoase, cei buni, suferă, și ei, și luptă pentru însănătoșirea membrelor bolnave, adică a celor răi.

Cine nu știe, de pildă, că abnegația părinților este cauza bucuriei și fericirii copiilor? Și totuși puțini își dau seama că orice binefacere și prosperitate, materială ori spirituală, este rezultatul unei jertfe, de care este strâns legat orice progres. Din zbuciumul, sudoarea și efortul dureros al oamenilor de stiință, al gânditorilor, artiștilor și mai cu seamă al sfinților au încolțit bucuriile și nădejdile omenirii. Și cu cât cineva a îndurat mai mult, cu atât binele lăsat omenirii ca moștenire este mai mare, chiar dacă, uneori, acel bine nu se lasă văzut imediat și de oricine.

Între marii binefăcători ai omenirii, ființa care, după Cristos, a dat cel mai mult, este fără îndoială, Preasfânta Fecioară, fiindcă ea, dăruind lumii pe Mântuitorul, prin El ne-a adus bucuria celei mai mari comori: Răscumpărarea - împăcarea cu Dumnezeu.

Dar acest bun infinit, Maria l-a plătit cu prețul celei mai dureroase jertfe din partea ei, constituindu-se, prin aceasta, împreună răscumpărătoare cu Fiul ei. Iată de ce, în această sărbătoare, a Întâmpinării Domnului, vom medita asupra celor șapte dureri ale Preacuratei, așa cum se desprind ele, direct sau indirect, din Evanghelie.

Cu tot dreptul, Mama lui Isus și a noastră se numește Mama Durerilor, deoarece, oricât i-am scruta viața, nu vom găsi aproape nici o zi în care să se însenineze cerul deasupra ei. Încercările ei încep cu mult înainte de vârsta priceperii, odată cu primii ani ai vieții. Ea nu are o copilărie ferită de griji și lipsuri. La vârsta de abia trei ani, când alți copii de abia au părăsit brațele mamei, Maria părăsește pe scumpii ei părinți și căsuța din Nazaret și intră, departe de Galileea, în templul din Ierusalim, unde își petrece, în slujba Domnului, toată copilăria până la 14 sau, după alte izvoare, până la 15 ani. Reîntoarsă la Nazaret, cu hotărârea de a rămâne pururi fecioară, la porunca Domnului trebuie să se logodească cu Sfântul Iosif, pentru ca, în fața lumii, care nu știa și nici nu ar fi priceput planul lui Dumnezeu de a fi mamă feciorelnică a Mesiei, să nu rămână de rușine născând pe Cristos fără tată legal. Nici măcar la Buna-Vestire, ea nu s-a putut bucura din plin, căci cum ar fi putut cuteza să destăinuiască oamenilor un lucru atât de nemaiauzit: că ea, fiica lui Ioachim și Anei - niște săraci nebăgați în seamă -, va naște lumii pe Mesia. Lumea ar fi luat-o în râs. De aceea cel mai înțelept era să tacă; precum a și făcut; "Iar Maria - ne spune Sfântul Luca - păzea toate cuvintele acestea, cumpănindu-le în inima sa" (Luca II, 19). Câtă rușine încearcă apoi Preacurata când Sfântul Iosif, neștiind de conceperea mai presus de fire, voia s-o părăsească! Și, apoi, câtă umilire și suferință în noaptea Crăciunului când ușile i se închid în față, una după alta, și este nevoită să nască într-o peșteră rece și murdară.

Dar toate neajunsurile de până aici nu sunt decât un preludiu la Marile dureri ale Mariei. Logodna solemnă cu durerea are loc astăzi, cu prilejul împlinirii a patruzeci de zile de la nașterea lui Isus, când, conform rânduielii prevăzute de Legea lui Moise, Maria își duce pruncul în templu spre a-l consacra Domnului. Acolo, inspirat de Sfântul Spirit, dreptul Simion, căruia i s-a promis de Sus că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia, luându-L pe Isus în brațe profețește că acest prunc "va fi spre scularea și căderea multora în Israil și semnul căruia i se va zice împotrivă", apoi, adresându-se Preacuratei, îi profețește: "Și prin însuși sufletul tău va trece o sabie, ca să se descopere de la multe inimi cugetele" (Luca II,34-35).

Sabia tainică, prevestită, se înfipse încă în același moment în inima Mariei, în sufletul căreia se desfășura ca într-un film drama morții Fiului ei și Mântuitorului lumii. Din acea clipă "Maica Domnului devine Mama Durerilor, Maica omului universal, Maica Durerilor universale." (I. Miclea, op. cit., p.117).

A doua mare durere o încearcă Maria când, în scurtă vreme, este nevoită să-și ia pruncul și să se refugieze în Egipt ca să-L salveze pe Isus din mâna criminalului Irod. Arșița, foamea, setea, osteneala, frica, răutatea oamenilor și sălbăticia fiarelor din pustiu, iată un cortegiu de necazuri ce o însoțesc pe Maria în necunoscut.

Întoarsă în Nazaret, Maria îndură mizeria datorită meseriei modeste de dulgher a Sfântului Iosif, căruia i se alătură, încă din fragedă vârstă, Isus, care muncește din greu spre a ușura povara tatălui Său.

Era abia de 12 ani când, cu ocazia pelerinajului ce-l făceau la Ierusalim, părinții Îl pierd. Ce durere a încercat Inima Mariei când, la întoarcere, a văzut că nu e lângă ea! Iată a treia mare durere.

La vârsta de treizeci de ani, Isus își începe opera de răscumpărare, predicând Evanghelia mântuirii și, în final, acceptând moartea pe Cruce ca cel mai mare răufăcător, El, binefăcătorul suprem al omenirii. Cu Crucea pe umeri urcă Golgotha. Slăbit până la epuizare, cade sub povara ei. La un moment dat, privirea Mamei îndurerate se încrucișează cu a Fiului preaiubit. Cine ar putea tălmăci în cuvinte sfâșierea ce se produse în acea clipă în inima ei de mamă. Iată cea de a patra mare durere.

După trei ore de chinuri pe lemnul Crucii, Isus își dă sufletul în mâinile Părintelui ceresc; în acel moment, cele două unelte de tortură: Crucea Fiului și Sabia durerii înfiptă în inima Mamei se încrucișează completându-se reciproc. Crucea, cu brațele ei întinse, adună la un loc toată durerea omenirii trecând-o prin inima Mamei care în acea clipă devine împreună răscumpărătoare, Mama noastră a tuturor. Iată a cincea durere.

Isus e luat de pe Cruce și așezat în brațele Mamei Sale. E momentul imortalizat de celebra statuie "Pieta" a lui Michelangelo. Iată a șasea mare durere.

În sfârșit, actul final al dramei: așezarea lui Isus în mormânt. Stăpânul vieții, înghițit de întunericul unui mormânt, în prezența mamei. Se poate, oare, exprima în cuvinte durerea unei mame care stă aplecată deasupra gropii în care zace, neînsuflețit, unicul ei fiu? E a șaptea și suprema durere a Mariei.

Și cum le-a suportat Preacurata pe toate acestea? Cum s-a comportat Ea în aceste cumplite încercări?

Există între oameni o foarte mare deosebire în privința felului de a se comporta în fața suferinței. Unii o suportă ca pe o fatalitate neînduplecată, revoltați contra Providenței; alții o primesc fără să-i caute vreo explicare; și, în sfârșit, unii, puțini la număr, străduindu-se să-i pătrundă sensul înalt, își fac din ea o unealtă de mântuire pentru sine și pentru alții, convinși că durerea acceptată fără murmur atrage asupra sufletului roadele răscumpărării de pe Cruce. Unindu-și crucea lor cu Crucea lui Isus, purtând-o cu El și ca El, suferința lor capătă valoare sfințitoare, mântuitoare. Cei ce suferă în acest chip sunt sfinții, maeștrii suferinței, pe urmele cărora suntem chemați să pășim și noi.

Între acești maeștri ai suferinței, maestra neîntrecută este Preacurata. Cei ce vreau să-și însușeașcă înalta știință de a suferi cu folos, adică de a face din durere o unealtă de înălțare spirituală și de mântuire, să intre în școala Mariei. Concepută fără prihană, ființa ei perfect echilibrată a fost totdeauna, în toate încercările, supusă cu desăvârșire voinței lui Dumnezeu. Nici chiar în culmea durerilor ea nu se agită și nu se plânge, ci tace, adunându-și durerea, până la ultima fărâmă, în inima sa neprihănită unde îi trăiește toată arsura și amărăciunea, pentru a o stinge cufundând-o în oceanul iubirii ei de mamă și de cea mai sfântă și supusă fiică a lui Dumnezeu, rostind, în toate, acel "fiat (...)", fie voia Ta. Desigur, din ochii ei curgeau lacrimi fierbinți, căci și aceasta e o lege a firii, însă toată durerea ei era stăpânită de o deplină conformare cu voința lui Dumnezeu, oferind Tatălui martiriul Inimii sale. (Cf. I. Miclea, op. cit. pass.).

Iubiții mei, să o luăm pe Maria de maestră și model în încercări, precum și mijlocitoare către Fiul ei. Ea ne va învăța și ne va obține darul de a primi și trăi ca și ea suferința: cu calm, fără murmur, cu seninătate, perfect ancorați în purtarea de grijă părintească a lui Dumnezeu, convinși că până și nenorocirile noastre omenești, care, după vederile noastre omenești, ni se par nedrepte ori absurde, sunt expresia nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu care prin ele vrea să ne purifice tot mai mult, ca astfel, să ne cruțe de suferințele de dincolo. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire