pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica după Înălțare

Să ne rugăm

După înălțarea la cer a lui Isus, apostolii și preacurata Fecioară Maria s-au retras în Cenacol pentru a aștepta pe cel promis, pe Duhul Sfânt. Așteptarea au petrecut-o în rugăciune. Prin aceasta au descoperit necesitatea înlocuirii lui Iuda Iscarioteanul, care l-a trădat pe Cristos și apoi s-a spânzurat, cu un altul care să fie apostol și martor al învierii.

În repetate rânduri i-a îndemnat Mântuitorul pe ucenici să se roage. Ruga lor să fie un semn al iubirii față de dânsul și le spunea: Tatăl vă va da orice veți cere în numele meu (In 15,16); ca un semn al rămânerii în el (In 17,7), fiindcă numai acea rugăciune își atinge ținta care este făcută prin Domnul nostru Isus Cristos. Astfel, rugăciunea lor va fi dovada că, deși Isus s-a înălțat la cer, el nu s-a îndepărtat de neamul omenesc (Prefața Înălțării).

Sfântul evanghelist Ioan ne îndeamnă, ca de obicei, să ne iubim unii pe alții, spre a dovedi că suntem născuți din Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu însuși ar fi rugăciune (de fapt, ne roagă mereu să-i primim harurile), ca să rămânem în Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire (1In 4,8) și iubirea în sine este rugăciunea supremă. Dacă ne iubim unii pe alții, ne rugăm unii pentru alții cu stăruință și statornicie (cf. Rom 8,34; Evr 7,25), rămânem în iubirea lui Dumnezeu și nu vom avea frică în ziua judecății. Înțelegând mai bine ca oricine necesitatea rugăciunii, sfântul Ioan face o unitate dintre porunca iubirii și a rugăciunii, spunând: Aceasta este porunca lui, ca să cerem în numele lui Isus Cristos (1In 3,23). Iar ca rugăciunile noastre să nu fie doar o reverberație fără de sens a coardelor vocale, Isus are grijă să ni-l trimită pe Duhul Sfânt în inimile noastre cu misiunea de a se ruga pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 5,5; 8,26), chiar și atunci când noi nu suntem capabili să ne rugăm cum se cuvine în spirit și adevăr. Isus ni-l trimite în dar pe Duhul Sfânt și acesta ne dăruiește rugăciunea sa, ca rugăciunile noastre să poarte amprenta spiritului și adevărului (a Duhului Sfânt și a lui Cristos).

În chip deosebit, evanghelia de azi pune în evidență rugăciunea stăruitoare a lui Isus pentru apostoli.

Exemplul lui Isus este o poruncă pentru noi. Iubim și rămânem în dragostea lui când ne rugăm ca apostolii lui de azi să fie adevărați martori ai învierii, oameni ai rugăciunii, apostoli născuți din Duhul Sfânt care știu să facă din suspinele lui negrăite zelul înfocat pentru mântuirea sufletelor. Iubim când ne jertfim și le oferim din bunurile materiale cele necesare vieții, ca ei să fie fără grija acestora și să se poată dedica total slujirii cuvântului.

Știind că rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt, revărsat cu iubire în sufletele noastre și ne face asemenea cu Cristos, trebuie să punem pasiune în a-l face să rodească înțelepciune, înțelegere, sfat, putere, știință, evlavie și frică de Dumnezeu, deoarece numai prin acestea dăm dovadă că suntem desăvârșiți și putem ajunge la Tatăl. Pentru aceasta ne-a spus Mântuitorul: Nimeni nu vine la mine, dacă nu-l atrage Tatăl (In 6,65). Cristos s-a înălțat pentru că Tatăl l-a atras și l-a atras pentru că Isus s-a rugat și l-a rugat pentru că l-a iubit și l-a iubit pentru că, fiind zămislit în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt, toate le-a făcut cu înțelepciune și înțelegere, cu putere și cu frica de Dumnezeu.

Câtă durere nu simte un copil în sufletul său când tatăl nu-l atrage, nu se uită la el, nu-l ia în brațe, nu-l cheamă la masă etc. Avem un exemplu în Absalon, fiul lui David, care și-a omorât fratele, pe Amnon, și regele l-a pedepsit prin interzicerea de a mai apărea vreodată în fața lui. Mai întâi i s-a părut pedeapsa ușoară, fiindcă nu s-a ținut cont de legea talionului și nu a fost pedepsit cu moartea, dar apoi, după câtva timp, văzând cum la tatăl său vin toți amărâții și pleacă fericiți, l-a cuprins dorul de a-i vedea fața și a început să-i trimită mediatori. Nefiind luați în seamă, Absalon dorea mai bine să moară decât să nu fie admis în prezența regelui David (cf. 2Sam 13, 23-34).

Când cineva nu are gust de rugăciune, trebuie să se întrebe cu frică și cutremur: Oare ce rău am făcut atât de mare că Tatăl nu mă cheamă, nu mă atrage la sine? Fiecare trebuie să spună aproapelui său: Roagă-te pentru mine, ca să fiu atras de Tatăl și să mă pot încadra în rugăciunea lui Isus și în suspinele Duhului Sfânt!

Chiar dacă Dumnezeu întârzie să ne asculte, trebuie să perseverăm în rugăciune, ne învață Mântuitorul prin parabola judecătorului pervers, care, în cele din urmă face dreptate văduvei care insista să-l roage (cf. Lc 18,1-8). Dumnezeu întârzie, dar nu uită. Perseverența, în schimb, ne este nouă de folos, fiindcă ne învață să prețuim ceea ce cerem și apoi să păstrăm cu grijă ceea ce am primit; ne învață să ne cunoaștem lipsurile, să ne smerim, să ispășim abuzurile față de îndurarea divină, să analizăm mai bine dacă ceea ce dorim nu este cumva în dauna mântuirii etc. Mai presus de toate, perseverența ne mărește capacitatea sufletului de a primi și de a oferi, fiindcă Dumnezeu întotdeauna este dispus să ne dea mai mult decât îi cerem, când ceea ce îi cerem este spre slava lui; și noi trebuie să fim asemenea lui: întotdeauna disponibili să dăm mai mult acelora care ne cer. Numai cine nu știe să se roage nu știe să dăruiască. De multe ori însă păcatele ne sclerozează, ne îngustează capacitatea sufletului. Dorim să primim, dar nu știm să oferim. În acest caz, rugăciunea pe care o facem nu are capacitatea nici de a vindeca tot ce este bolnav în suflet, nici de a păstra ceea ce este sănătos.

S-a constatat cu certitudine că rugăciunea celui drept are un efect pozitiv chiar și asupra organismului, chiar și atunci când Dumnezeu întârzie s-o asculte, fiindcă ea calmează nervii iritați prin speranța că totuși nu va uita. Atâția bolnavi aleargă la medici și aceștia le spun: Nu vă enervați! Nu vă supărați! Nu puneți la inimă! Fiți mereu senin, vesel, calm! Dacă nu reușiți prin autosugestie, luați medicamentul acesta... Însă cel mai bun medicament, cel mai bun calmant este rugăciunea simplă, adresată lui Dumnezeu în tăcere de pe altarul inimii. O scrisoare fără adresă nu poate ajunge decât la coșul de hârtii al poștei. La fel, o rugăciune fără adresă nu are nici o șansă de a fi auzită, deoarece, dacă Dumnezeu nu are adresă fixă în inima ta, nu-l poți găsi nici în cer. Cum să te audă Dumnezeu, dacă tu nu-ți auzi glasul inimii care suspină prin Duhul Sfânt după Dumnezeu Tatăl? Rugăciunea este iubire și numai acela care se roagă neîncetat face din inima sa glasul iubirii divine prin orice faptă și simte mângâierea Duhului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Fiecare faptă a noastră este ca o scrisoare, pe care să nu uităm să scriem adresa: "Ție, Dumnezeul meu". În acest fel întreaga noastră ființă se roagă, nu numai buzele și limba, fiindcă, spune sfântul Toma de Aquino: Omul atâta se roagă cât își îndrumă faptele spre Dumnezeu, cu toată ființa, cu viața de lumină.

O rugăciune care nu ne face mai buni, mai sfinți, mai darnici, nu este rugăciune.

Isus s-a rugat pentru ucenicii săi ca Tatăl să-i sfințească în adevărul său, zicând: Pentru ei mă sfințesc pe mine însumi, ca ei să fie sfinți în adevăr. Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu și o viață călăuzită de cuvântul lui Dumnezeu este o viață adevărată, viața cea nouă, viața dătătoare de viață veșnică. Căutați mai întâi cele cerești și toate celelalte vi se vor adăuga vouă, ne spune Mântuitorul (Mt 6,33).

Cineva a lansat această provocare: Arătați-mi un sfânt care să nu se fi sfințit prin rugăciune și eu vă arăt un paradis fără Dumnezeu, un izvor fără apă, un soare fără lumină!

Un beduin, având în serviciul său un ofițer francez căzut prizonier la turci și vândut ca sclav, îi aducea zilnic această insultă: Câine de creștin, ce ești! Ofițerul insultat și indignat i-a zis într-o zi: Eu sunt sclavul tău, dar sunt om ca și tine. Pentru ce mă tratezi cu atâta duritate? La care beduinul i-a replicat: Tu, nu om. De șase luni ești la mine și niciodată nu te-am văzut rugându-te. Numai animalele nu se roagă, susțin unii, deși de multe ori mugetele, lacrimile, gemetele și mai ales fidelitatea lor față de om, sunt adevărate rugăciuni adresate lui Dumnezeu prin om, fiindcă, așa cum spune apostolul Paul, întreaga natură așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19).

Ne descoperim în fața întregii creații ca fii ai lui Dumnezeu când ne rugăm, când iubim și ne îngrijim cu recunoștință de tot ceea ce ne înconjoară, când contemplăm pe Dumnezeu în tot ce există adevărat, bun și frumos, când lăsăm în urma noastră o lume mai bună decât cum am găsit-o. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire