pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Înălțarea Domnului

S-a înălțat și totuși a rămas

Timp de 40 de zile, apostolii, și nu numai ei, au fost beneficiari ai învierii lui Isus: li s-a arătat viu, le-a vorbit, i-a încurajat, i-a dojenit pentru necredința lor, a mâncat cu ei și le-a descoperit noi taine ale împărăției lui Dumnezeu. Așa cum l-au văzut viu, tot așa

l-au văzut înălțându-se la cer și dispărând după un nor. Doi martori cerești - doi îngeri - confirmă intrarea lui Isus în cer și afirmă adevărul întoarcerii lui la sfârșitul veacurilor (lectura I-a).

Sfântul Paul, care l-a văzut pe Isus în strălucirea luminii pe drumul spre Damasc (Fap 9,3), confirmă: Dumnezeu l-a așezat pe Cristos la dreapta sa în cer (lectura a II-a). Acest adevăr este consemnat și de evanghelistul Marcu: Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălțat la cer și șade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Din aceste relatări scripturistice ne rețin atenția în chip deosebit trei lucruri: Isus înviat s-a înălțat; s-a înălțat la cer și stă de-a dreapta lui Dumnezeu. Ce înseamnă toate acestea?

Să ne lămurim! Isus nu s-a înălțat la cer, așa cum se înalță o pasăre în văzduh sau ca un avion dispărând în nori. Cu toate că evanghelia zilei ne spune că un nor l-a răpit din ochii lor, acest nor nu este ca norul aducător de ploaie, dar, după felul de a înțelege al evreilor din acel timp, este vorba de un simbolism biblic. Norul era semnul prezenței divine. Avem ca model acel nor luminos noaptea și întunecos ziua care i-a călăuzit pe evrei după trecerea Mării Roșii până la hotarele Canaanului, ca acel nor care i-a învăluit pe cei trei apostoli pe muntele Tabor (cf. Mt 17,5), ca norul care învăluia muntele Sinai pe timpul convorbirilor dintre Dumnezeu și Moise (cf. Ex 19,13). Pe Isus înviat l-a răpit un nor, adică un semn minunat al prezenței divine care l-a făcut invizibil. Spectacolul acestei răpiri a fost atât de încântător încât cei prezenți au rămas muți, vrăjiți, extaziați. N-au mai putut spune ca Petru pe Tabor: Doamne, bine ne este nouă să fim aici (Mt 17,4), dar se bucură din plin de gloria și preamărirea Învățătorului care, prin această teofanie, devine obiectul speranței lor. Această dispariție plăcută, suavă, minunată poartă amprenta înălțării, a unei înălțări în grad, în demnitate de-a dreapta Tatălui și în fericirea deplină a cerului.

Înălțarea lui Isus, în calitatea sa de Fiu al Omului, începuse deja de la întrupare și a continuat până pe Calvar, când, de pe cruce, a început să atragă toate la sine (cf. In 12,36), la sufletul său și pe care apoi, încărcat cu toate sufletele celor răscumpărați și l-a încredințat în mâinile Tatălui ceresc (c. Lc 23,46), arătându-ne singura cale spre înălțare: crucea. Cum spune apostolul Paul: Pentru aceasta Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor din iad, ca toată limba să mărturisească faptul că Domn este Isus Cristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2,9-11). Și, fiindcă a făgăduit că atunci când va fi înălțat toate le va atrage la sine, înseamnă că prin înălțarea lui s-au deschis porțile raiului pentru toți cei care vor mărturisi că el este Domn și vor crede că el va veni, așa cum a promis și cei doi îngeri au confirmat-o, ca judecător și stăpân al întregului univers, pe norii cerului, cu mărire, slavă și oștirea îngerească (cf. Mt 24,30).

Înălțarea îi dă dreptul: să stăpânească cerul (cf. Mt 28,18); să-l trimită pe pământ pe Duhul Sfânt pentru a-i desăvârși opera sa în lume, Biserica, operă a celor trei persoane divine; și să dea oamenilor aripi spre a se înălța acolo unde este el, ca să putem spune lui Dumnezeu Tată (Rom 8,15; Gal 4,6) și să ne putem încredința sufletul în mâinile lui, asemenea lui Cristos.

Sfântul Augustin ne atrage atenția: Trebuie să știm că nu se pot înălța cu Cristos mândria, zgârcenia, necurăția, și nici un alt viciu nu se poate înălța împreună cu medicul nostru. Dacă gândim numai la cele pământești, există pericolul să pățim ca vulpea din poveste, care tot dădea târcoale unei vii, dorind să se sature cu strugurii cei plini de mustul dulce. Via era îngrădită bine. Vulpea a descoperit o mică gaură în gard, dar nu putea intra prin ea. Ce era de făcut? A postit trei zile lângă gaură până a slăbit ca să poată intra. Câteva zile s-a ospătat din plin și s-a îngrășat. Venindu-i dorul de puișori, voi să plece, dar gaura era prea mică. Posti alte trei zile și ieși. Privind înapoi cu amărăciune, zise: Ah, vie! Nu mi-au folosit la nimic strugurii tăi. Tot ce ai este frumos și bun, dar ce folos, slabă am intrat și tot slabă am ieșit. Așa este și lumea. Când se naște un copil ține pumnișorii strânși, ca și cum ar vrea să spună: Toată lumea este a mea, deși intră gol în lume; dar când moare, palmele slăbite se deschid și nu mai pot ține un pai, ca și cum ar vrea să spună: Nimic nu pot lua cu mine. Nu ne înalță mândria, zgârcenia, lăcomia, necurăția, onorurile, beția, aurul etc.

Prin Isus ca Fiu al Omului, ființa omului prezentă în noi toți participă într-un mod nou și inefabil la intimitatea cu Dumnezeu. Omul își află locul în Dumnezeu datorită substanțialei compenetrații a umanității și divinității lui Cristos răstignit și înviat (Ratzinger), așa încât înălțarea la cer este un proces care creează eternitatea deja din această lume (A. Unger).

Sfântul Ștefan de sub ploaia de pietre îl vede pe Isus înălțat la cer, șezând de-a dreapta Tatălui și el se înalță la această demnitate când iartă pe dușmani, când se roagă pentru ei și își încredințează sufletul în mâinile lui Dumnezeu (cf. Fap 7,59-60). Aceasta este calea înălțării. Nu se poate crede în adevărul înălțării lui Isus, dacă mai întâi nu se crede și nu se urmează exemplul pătimirilor sale.

S-a înălțat la cer.

Sfântul Augustin ne spune: Isus nu a părăsit cerul atunci când s-a coborât la noi și nici nu s-a îndepărtat de noi atunci când s-a urcat din nou la cer. Deoarece cuvintele cer și pământ sunt două noțiuni care exprimă suferință și fericire, moarte și viață, întuneric și lumină, lumea și Dumnezeu. Cerul nu este un spațiu, ci un nou mod de a fi și intrarea în cer înseamnă aflarea unui loc cât mai aproape de Dumnezeu, în Dumnezeu, pătrunderea omenescului în divinitate, dar și recunoașterea primatului ce îi revine omului în lume. Pătrundem în cer în măsura în care ne apropiem de Cristos. În acest sens, înălțarea la cer este un eveniment ce se realizează zi de zi în mijlocul noastru (Memorator scriptural).

Șade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Dreapta Domnului m-a înălțat, dreapta Domnului mi-a dat putere (Ps 118,16). Cuvintele psalmistului au înțelesul de a fi egal cu Tatăl, înseamnă a avea aceeași putere, a fi una (cf. In 10,30). Încrederea noastră în Cristos trebuie să se bazeze tocmai pe această ședere a sa la dreapta Tatălui, fiindcă puterea sa de mijlocire (Col 1,18) este atotputernică; ea este creatoarea viitorului pentru omul nou, este opera misterului pascal, care poate și trebuie să spună cu Isus: Părinte, te-am preamărit pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai încredințat-o. Și acum preamărește-mă pe mine cu acea slavă pe care am avut-o înainte de a fi lumea (In 17,5). Rugăciunea lui Isus ne înalță, ne dă putere asupra diavolilor, dă un limbaj nou iubirii și putere de tămăduire asupra trupurilor și mai ales asupra sufletelor rănite de păcat.

Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii cere ca acolo unde este Isus, capul Bisericii, să ajungem și noi, care suntem mădularele trupului mistic. Dacă vrem să avem cap, să-i ascultăm învățătura lui Isus, să-l urmăm pe calea care duce la înălțare, pe calea crucii, ca acel sărman credincios rus care, dus ca deținut într-o mină din Siberia și, datorită unui accident a rămas ghebos; întors acasă, toți copiii îl luau în râs, întrebându-l dacă ceea ce duce în spate, pe ascuns, este ceva prețios, ceva furat etc. Într-o zi, întrebat de unul, credea că va fi din nou luat în râs, dar a spus cu sinceritate: Port un gheb. La care copilul i-a spus: Nu, unchiule! Mămica mi-a spus că porți în spate o cutie în care sunt ascunse două aripi de înger. Când cutia se va deschide, îți vei lua zborul spre cer. Sărmanul om avea să mărturisească după aceea că și-a purtat ghebul cu cea mai mare bucurie, așteptând clipa în care să se deschidă cutia și să poată zbura spre cer.

Să luăm în spate crucea de fiecare zi, convinși fiind că numai ea ne poate înălța, ca să fim acolo unde este Isus, la dreapta Tatălui. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire