pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a VI-a după Paște

Dumnezeu este iubire

Duminica de azi, a VI-a după Paște din ciclul B, poate fi numită, mai mult decât alte duminici sau sărbători, drept duminica iubirii, reluând testamentul lui Isus de la Cina cea de Taină.

Mântuitorul se simte obligat, ca în cazul restrâns al unei convorbiri avute cu ucenicii săi, să repete de patru ori porunca iubirii: Rămâneți în iubirea mea! Eu am rămas în iubirea sa; Iubiți-vă! Iubiți-vă unii pe alții!

Sfântul Ioan apostolul nu a găsit altă definiție mai bună pentru Dumnezeu decât că Dumnezeu este iubire (1In 4,16).

Paragraful din Faptele Apostolilor (10,25-48) încearcă să ne demonstreze că iubirea divină nu are margini; că are mereu inițiativa în toate și se concretizează în chemarea păgânilor la mântuire, în iertarea păcatelor tuturor oamenilor care primesc Botezul și, mai ales, în oferirea darului infinit, care nu-i altul decât Duhul Sfânt.

Ce este această iubire divină? O putem înțelege? Să ne întrebăm asupra unui lucru mai palpabil, mai sensibil: Ce este lumina soarelui? O vedem, ne bucurăm de ea, beneficiem din plin, dar a spune ce este, este greu. Chiar dacă un savant ar încerca să ne spună, puțini ar fi cei care ar înțelege. Este mai ușor să spunem că fără lumina soarelui n-ar exista viață, flori, culori, primăvară, vară și toamnă, fructe etc., ci doar o iarnă veșnică și cu un frig năprasnic până la zero absolut (-273,15 grade C), într-un întuneric de mormânt. La fel, dacă ne întrebăm ce este iubirea divină, nu știm să răspundem însă o constatăm în tot ceea ce ne înconjoară și ne bucurăm de ea, fiindcă fără ea n-ar exista nici soarele cu lumina și căldura lui și nimic altceva. Iubirea divină intervine mereu în istoria lumii pentru a-i da omului sensul vieții lui, ușurință pentru a o parcurge, ajutor în necazuri, vitalitate și fericire în conștiință. Orizontul omului, deși creatură limitată, se lărgește până la infinitul absolut numai prin iubire.

Să facem câteva constatări asupra iubirii divine!

Ea deține primatul în toate și de aceea are dreptul asupra tuturor lucrurilor (Dreptul celui care ocupă mai întâi) și mai ales asupra omului, fiindcă el ne-a iubit mai întâi și a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (1In 4,10).

Durata iubirii divine față de noi este veșnică: Eu te-am iubit cu o iubire veșnică (Ier 31,3); ea nu se poate termina în timp. În noi, iubirea poate să fie și să nu fie, dar în Dumnezeu ea este tot una cu esența sa, cu existența și nu poate să nu fie. Făcând parte din natura divină, sau, mai bine zis: fiind însăși natura sa, Dumnezeu nu poate urî pe nimeni, nici chiar pe cei mai mari păcătoși, fiindcă vede în ei valoarea persoanei din actul creației, act de iubire. Dumnezeu urăște faptele rele ale omului, fiindcă acestea arată lipsa iubirii, ele sunt o absență a binelui care îi repugnă, sunt un nimic lipsit de sens, sunt un fel de haos creat de om în care își pierde sensul și își creează singur iadul. Așa cum îngerii cei răi și-au format haosul lor, tot așa și omul desprins de iubire își creează haosul propriu, dezechilibrul total și se încorporează în iadul inițial creat de Lucifer.

Iubirea divină este veșnic operativă.

Tatăl meu lucrează mereu și eu lucrez, spune Isus (In 5,17). Toată opera Preasfintei Treimi este opera iubirii și constituie paradisul său, fiindcă dă mereu sensul paternității sale tuturor făpturilor, le îndreaptă spre armonia finală. Enigmaticul filozof Nietzsche zicea: Chiar și Dumnezeu însuși își are iadul său: este iubirea sa față de oameni. Este iubirea care suferă când constată lipsa iubirii în oameni. Acest iad al lui Dumnezeu l-a experimentat Fiul lui Dumnezeu pe Calvar, când de pe cruce a strigat cu disperare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46). Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ni l-a dat pe Fiul său unul-născut (cf. In 3,16) și acesta s-a dat pe sine morții de ocară pe lemnul crucii, s-a dat celei mai rușinoase dintre morți (cf. Dt 21,20-23; Gal 3,13; 1Pt 2,24), iar din iadul de pe cruce s-a coborât în iad (Crezul), la cei morți din cauza păcatului, dar care au păstrat speranța mântuirii. Acestei culmi de iubire, oamenii i-au zis nebunie.

Sfântul Paul ține să demonstreze că nebunia, care izvorăște din iubire, așa cum este cea a lui Dumnezeu, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea oamenilor (1Cor 1,25) și preferă să fie părtaș la această nebunie divină, devenind: nebun pentru Cristos (Fil 1,21), ca toți oamenii să devină: înțelepți în Cristos (1Cor 4,10).

Fericitul Jacopone de Todi, la întrebarea de ce Cristos trece drept nebun în ochii lumii, răspunde în numele lui Isus: Pentru că voi ați fost mai nebuni decât mine. Vrea să înțelegem: dacă nouă nu ne este rușine să fim nebuni prin păcat, distrugând iubirea, lui Isus n-are de ce să-i fie rușine mergând până la nebunie în a da iubirea, în a da viață în locul morții, în a da raiul în locul iadului.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi lua în mâini crucifixul, îl privea printre lacrimi și suspina: Așa-i, Isuse al meu, că tu ești nebun de iubire? O zic și o voi spune mereu: nebunul iubirii ești tu, Isuse al meu!

Iubirea iubirii divine va fi ocupația veșniciei noastre, meseria cerului, dar pe care trebuie să o învățăm aici pe pământ.

Dacă vrem să ajungem să-l iubim veșnic pe Dumnezeu în patria de sus, trebuie să petrecem vremelnicia noastră pământească învățând să iubim chipul lui Dumnezeu de pe pământ, pe oamenii creați după chipul și asemănarea sa; în primul rând pe Fiul Omului, pe omul desăvârșit în iubirea Tatălui, care a venit aici, jos, pe pământul nostru, ca să reverse iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Noi nu putem să ne ridicăm la Tatăl și să-l iubim pe Dumnezeu, fiindcă nu-l cunoaștem, dar trebuie să începem de la oameni, așa cum ne-a învățat Cristos, care singur îl cunoaște pe Tatăl și singur ne poate duce la Tatăl: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6), decât păstrându-i noua sa poruncă, aceea de a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit el (cf. In 15,12).

Pentru desăvârșirea noastră spirituală, de a fi așa cum ne-a cerut-o Fiul Omului, de a fi desăvârșiți precum este Tatăl ceresc, adică de a ne încadra corect în sensul iubirii sale, de a săvârși numai binele, este necesar să medităm deseori afirmațiile sfântului Paul din Scrisoarea către Corinteni (1Cor 13,1-13),: De-aș grăi limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare și ca un țambal zăngănitor. Și de-aș avea darul profeției și tainele toate de le-aș cunoaște și toată știința, și de-aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți averea mea și de-aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

Unii cred că perfecțiunea stă în asprimea vieții, alții în rugăciune, alții în primirea deasă a sfintelor taine, alții în faptele creștinești de milostenie, dar se înșală, pentru că desăvârșirea stă în iubirea lui Dumnezeu din toată inima, spune sfântul Francisc de Sales. Și este normal să fie așa, fiindcă iubirea lui Dumnezeu față de om este perfectă, iar recunoștința omului față de Dumnezeu nu poate sta în nimic altceva decât în iubirea desăvârșită; iar iubirea desăvârșită nu o putem avea decât prin Fiul Omului, fiindcă numai el ni-l poate da pe Duhul Sfânt, ca să-l vedem pe Dumnezeu în orice om și să-l iubim așa cum vrea el.

Când misionarii creștini l-au predicat japonezilor pentru prima dată pe Isus, ei au exclamat plini de admirație: O, cât de bun și cât de mult trebuie iubit Dumnezeul creștinilor! Dar, auzind de porunca lui Dumnezeu de a-l iubi din toată inima, din tot cugetul și din toate puterile (Dt 6,5), au spus uimiți: De ce această poruncă? Omul nu are nevoie de poruncă pentru a iubi pe un Dumnezeu atât de bun! Aflând că sunt printre creștini oameni care îl înjură și-i calcă poruncile, au strigat indignați: Ar putea să trăiască undeva astfel de oameni fără cuget și fără inimă?

Dumneavoastră, ce credeți, pot trăi undeva astfel de oameni fără cuget și fără inimă?

Din nefericire, în păcate ne trezim adesea.

Doamne, numai iubirea ta veșnică și infinită ne mai poate mântui.

Kyrie, eleison! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire