pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a V-a după Paște

Pe culme: Vinum Dei

Ce este viața? Care este sensul ei?

Cred că nu este om care să nu-și fi pus aceste întrebări, care să nu fi încercat să le dea un răspuns. Foarte mulți au scris despre viață adevărate tratate prin care să demonstreze că au descoperit "piatra filozofală", adică răspunsul cel mai corect. Dar, răspunsurile date, nefiind mulțumitoare, oamenii continuă să-și pună aceleași întrebări.

Când Isus a spus: Eu sunt vița și voi mlădițele și iarăși: Tatăl meu este viticultorul, a dat un răspuns de credință la întrebările puse, pe care oamenii de știință continuă să le caute rezolvarea. Ca să înțelegem viața prin credință, nu trebuie să facem filozofie sau să-i găsim rezolvări științifice, ci trebuie să o trăim, altfel ne chinuim, așa cum ne povestește istoricul Herodot despre un om care încerca să pună în poziție de drepți un cadavru: când îi îndrepta capul, i se îndoiau genunchii, când îi îndrepta genunchii, îi cădea capul; în cele din urmă s-a lăsat păgubaș zicând: Nu se poate, îi lipsește ceva din intern. Acest ceva din intern este viața, sufletul. Numai trăirea ei îi dă adevărata înțelegere, deoarece cuvintele lui Isus sunt unice, ca și cele din duminica trecută: Eu sunt păstorul cel bun, așa și cele de azi: Eu sunt vița, exprimă un adevăr unic: Isus este cel ce este, Unul-născut din veci din Tatăl, acel ceva interior dumnezeirii și viața sa este izvorul a tot ce există; iar noi, privilegiați, suntem mlădițe răsărite din vița nobilă, divină. Aceasta este originea vieții noastre. Dar, pentru a înțelege și mai bine acest principiu interior, care ne caracterizează drept ființe vii, este necesar să parcurgem tot itinerarul pe care ni-l arată lecturile de azi: o convertire totală, ca a lui Saul în Paul, fără jumătăți de măsură; o integrare totală în misterul lui Cristos, ca mlădița pe viță; și apoi: roade bogate prin credință și iubire. Vița nu produce mlădițe pentru sine; mlădițele nu produc struguri pentru sine; și bobițele, la rândul lor, nu produc mustul pentru sine. Creștinul adevărat, bobiță plină cu sucul necesar pentru vin, cu forma interioară a viței și vieții, nu păstrează vinul pentru sine, îl dă pentru alții și este cu atât mai fericit cu cât poate da mai mult.

Dumnezeu pătrunde în toată ființa omului, ca principiu intern pentru însăși viața lui, prin iubirea sa care susține, dă viață, lumină. Omul pătrunde în toată ființa lui Dumnezeu prin credința și iubirea sa. Din această interpenetrație se naște iubirea omului față de semenii săi și față de toată lucrarea lui Dumnezeu, fiindcă seva divină din om, iubirea dătătoare de viață, este aceeași în toate mlădițele. În acest sens, cuvintele: Eu sunt vița și voi mlădițele, arată un raport mai strâns decât cel precedent, dintre păstor și oi, arată forța interioară a religiei noastre creștine, forța iubirii, care îl duce pe om prin Fiul Omului la oameni și la Dumnezeu. Roadele sunt menite să ajungă la viticultor. Scopul omului, spune sfântul Toma de Aquino, este de a se uni cu Dumnezeu; în această unire își găsește toată fericirea. Așa cum Tatăl a declarat că în Fiul își găsește toată bucuria, tot așa își găsește toată bucuria în noi, când rămânem uniți cu Fiul prin ascultare (Lc 9,35).

De ce îl acceptă Dumnezeu pe om ca să fie părtaș la fericirea sa (2Pt 1,4)?

Răspunsul îl găsim tot în cuvintele lui Isus, prin care ne arată că el este vița și Tatăl este viticultorul. Vița de vie, foarte familiară la evreii de pe vremea Mântuitorului, este o plantă care cere multă îngrijire. Din această pricină a fost luată ca o plantă simbol pentru grija pe care o are Dumnezeu față de poporul său (cf. Is 5; Ier 2,21). Distrugerea viei era simbolul cel mai expresiv al calamității naționale (cf. Ps 80, 8-16; Ez 19,10-14). Folosindu-se de acest simbol, Isus scoate în evidență două lucruri: Tatăl, fiind viticultorul, acordă cea mai mare atenție viței și mlădițelor, adică lui Isus și oamenilor. În al doilea rând, grija viticultorului constituie chemarea de a rodi la cel mai înalt grad posibil, de a da vinul cel mai bun. Viei i se acordă o atenție deosebită, fiindcă rodul ei, vinul, are menirea să înveselească inima omului (cf. Ps 104,15). În acest sens Isus alege vinul pentru jertfa sângelui său euharistic, atât pentru a înveseli inima Tatălui ceresc, devenind Vinum Dei, cât și pentru a înveseli inima omului euharistic, adică a aceluia care știe să se dăruiască pentru fericirea altora.

Rolul mlădiței este de a rămâne pe viță și de a produce struguri prin seva care îi vine din viță. Ca faptele noastre să fie bune, trebuie să fie alimentate de seva lui Isus, de iubire și îndulcite de razele soarelui, de har. Pentru aceasta Tatăl are grijă să curățe via de mlădițele de prisos, de cele uscate, ca strugurii să fie cât mai mulți și vinul cât mai bun. În cer, Tatăl vrea să se îmbete de rodul viței de vie, de faptele noastre bune, ca la beție să uite faptele noastre rele.

Când a lucrat Tatăl în via sa mai mult decât în timpul pascal? Când au ajuns razele soarelui - harul - mai mult la noi - la mlădițe - decât în acest timp? Dacă ni l-a dat pe Fiul său, prin el ne-a dat toată bogăția sa, pe Duhul Sfânt - principiul său interior - ca faptele noastre să fie dulci, plăcute, desăvârșite, îmbătătoare de fericire.

În altă ordine de idei, sfântul Toma de Aquino ne spune: Bonum gratiae unius, maius est quam bonum naturae totius universi, adică Binele, pe care cineva îl are prin har, este mult mai mare decât binele natural al întregului univers (ST I-a II-ae q. 29, art. 3 ad. 2), deoarece harul ne plasează pe o treaptă infinit superioară firii noastre naturale, în Dumnezeu. Din acest motiv, fiecare faptă a noastră poate să atingă perfecțiunea maximă, prin har, deoarece Tatăl este viticultorul. În acest sens porunca: Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit (Mt 5,48), nu este o frază goală, ci devine, parafrazându-l pe sfântul Irineu, care a spus: Omul viu este gloria lui Dumnezeu, prin: Omul viu în Cristos este vinul lui Dumnezeu. Prin harul harurilor, învierea lui Cristos, se atinge culmea desăvârșirii spirituale a omenirii: mlădițele trăiesc din viața cea nouă, viața divino-umană prin Euharistie. Pentru aceasta a spus Mântuitorul: Cel ce mănâncă din această pâine are viața veșnică (In 6,51); nu că va avea cândva, ci are acum. După cum cuvântul Tatălui a dat naștere Fiului, viței, tot așa cuvântul lui Cristos care euharistizează pâinea și vinul dă naștere adevăratelor mlădițe, creștinilor autentici, sfinți, care apar în lume ca rodul suprem al istoriei și al întregului univers: vinum Dei - trupul mistic - Biserica lui Cristos, după cum afirmă sfântul Augustin: Christus facti sumus; si enim caput ille, nos membra, totus homo ille sumus, adică devenim Cristos, el fiind capul, noi suntem membrele, întregul om se identifică el însuși cu Isus Cristos.

În această nouă realitate realizată de viță, de mlădițe și de grija viticultorului, fiecare are o menire specifică în lume, după cum ne spune sfântul Paul, care a fost luminat și copt de razele Celui Înviat pe drumul Damascului. Harul face ca în ordinea supranaturală să nu existe două suflete exact la fel. Există mulți alții care fac mai mult decât mine: cred, speră, iubesc, suferă, postesc etc. însă ceea ce îmi revine mie, dacă nu fac eu, nimeni nu va face aceasta spre binele Bisericii. Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie de tine; sau capul nu poate spune picioarelor: nu am nevoie de voi (1Cor 12,21). Nu se pune problema că de cine ar avea mai mare nevoie trupul mistic, de tine sau de mine, de bolnavul care zace de ani de zile sau de cutare apostol plin de zel. Întrebările n-au sens și nici răspuns. Fiecare este dator să facă ceea ce este chemat să facă bine, altfel rămâne nefăcut și el necopt. Așa se poate înțelege de ce după două mii de ani, evanghelia n-a ajuns la toată făptura. Numai rămânând unit cu vița, cu Isus, creștinul își află locul său în istoria mântuirii, devenind prin Botez, Euharistie și Confirmațiune, preot, profet și rege pentru viața veșnică, fiindcă poate spune cu apostolul neamurilor: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20). Din acest motiv, sfântul Ignațiu din Antiohia a răspuns împăratului Traian, care îl insulta ca pe un mizerabil: Nimeni să nu spună că este mizerabil Ignațiu, purtătorul lui Cristos! Iar Leonida, tatăl marelui scriitor bisericesc Origene, a spus: Știu că sufletul meu este locuit de Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar sfânta Ecaterina: Fiindcă sufletul meu este un cer în care trăiesc așteptând Ierusalimul ceresc, am găsit raiul meu pe pământ, fiindcă cerul este Dumnezeu și Dumnezeu este în sufletul meu. Tot Origene: În măsura în care ești cer, vei merge în cer.

Doamne, ajută-mi să fiu în Cristos vinul în care îți găsești toată bucuria! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire