pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Vigilia Pascală

Cristos a înviat

Prin glorioasa sa înviere, Isus inaugurează învierea morților, fiindcă Dumnezeu Tatăl i-a dat putere asupra vieții și asupra morții deoarece i-a împlinit voința în toate, până la jertfa crucii. Mai întâi și-a dovedit această putere înviind câțiva morți, fiindcă a fost plin de caritate față de cei ce suferă; astfel avem învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,21-42), a fiului văduvei din Naim (cf. Lc 7,11-17) și cea care a făcut cea mai mare vâlvă printre mai-marii Israelului, învierea lui Lazăr din Betania (cf. In 11). Cât despre sine, a spus-o clar că Fiul Omului trebuie să moară și să învie a treia zi (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,34). Se oferă drept semn al templului: Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi reclădi. De fapt: El vorbea despre templul trupului său (In 2,19; Mt 26,61).

Anunțarea învierii lui Isus din morți rămâne de neînțeles chiar pentru cei doisprezece apostoli (cf. Mc 9,10), cu atât mai mult pentru dușmanii săi, care totuși găsesc în afirmația lui, că va învia, un motiv pentru a pune pază la mormânt (cf. Mt 27,63 ș.u.), nu pentru a-l împiedica să învie, fiindcă nu credeau în învierea lui, dar ca să nu-l fure ucenicii și apoi să spună că a înviat. Nici ucenicii n-au înțeles că anunțarea învierii, despre care vorbesc Scrierile Sfinte se refereau, în primul rând, la Isus (cf. In 20,9). Din această pricină moartea și înmormântarea lui i-au dus la descurajare totală (cf. Lc 24,21-24). Nici femeile - Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob și Salomea - care au venit duminică dis-de-dimineață cu mirodenii la mormânt, n-au venit cu speranța că îl vor găsi în viață, ci ca să-i îmbălsămeze trupul. Văzând piatra din fața mormântului răsturnată și pe tânărul așezat în partea dreaptă, îmbrăcat în alb, s-au înspăimântat. Cu toate că îngerul le lămurește că Isus a înviat, vestea aceasta întrece puterea lor de înțelegere, de aceea ies în grabă din mormânt și o iau la fugă tremurând de spaimă. Cu toate că îngerul le încredințase misiunea de a spune ucenicilor și lui Petru să meargă în Galileea, ca acolo să-l întâlnească, de teamă nu spun nimănui nimic; iar când au spus ceva, nu au fost crezute. Pentru ca ucenicii să ajungă la credința în învierea lui Isus era necesară o experiență pascală, o trecere treptată, de la îndoială la certitudine. Cele spuse de femeile mironosițe, mormântul gol și giulgiurile rămase locului nu i-au convins, ci i-au pus în dubiu: i-au constrâns să-și amintească de cele spuse de Isus, ca adeverire profetică. Gândurile ucenicilor erau pironite de amintirea celor văzute pe Calvar și prin urmare, dispariția trupului din mormânt se datorează unui furt sau de mutarea lui în alt loc (Lc 24,11; In 20,2); uneltiri care puteau fi puse la cale chiar de dușmanii lui Isus, pentru a-i deruta și mai mult pe cei care au crezut în Isus. Numai singur Ioan evanghelistul, văzând mormântul gol, a crezut (cf. In 20,8). A crezut Ioan în vestea adusă de femei, aflată de la îngeri, precum că Isus a înviat? El a crezut că nu-i vorba de un furt sau de o mutare a trupului lui Isus din mormânt în alt loc, ci de altceva... dar ce?

Ca și atunci când Isus era pe cruce și toți îl huleau, toți îi strigau: Mântuiește-te pe tine însuți, numai unul singur întrezărește în Isus altceva decât ceilalți, întrezărește o putere mântuitoare de alt ordin decât cel lumesc de coborâre, fie ea chiar miraculoasă, de pe cruce, întrezărește o putere mântuitoare de păcate, de care simte că și el are trebuință, pentru care tâlharul din dreapta îi adresează rugămintea de a-și aminti de dânsul în împărăția de dincolo de moarte. La fel și Ioan, în mormântul gol și în giulgiurile de pe jos, întrezărește posibilitatea adevărului învierii din cele spuse de femei.

O întrebare pare firească: De ce numai Ioan crede și ceilalți nu?

Din două motive: unul intern și altul extern. Ioan era ucenicul pe care îl iubea Isus (In 13,23) și era conștient de această iubire; el credea în iubire, credea că iubirea este mai tare ca moartea, credea că cine iubește nu minte și apoi, fiind feciorelnic, singurul necăsătorit dintre apostoli, cu inima dăruită lui Isus, cu rațiunea neîmpovărată de cele lumești, el crede mai ușor în cuvântul Domnului și în minuni, el își valorifică rațiunea înaintea simțului de a-l vedea pe Isus, el vede cu ochii credinței din rațiune mult mai departe decât ceilalți. Acesta este motivul religiozității lui Ioan, care s-a dezvoltat în ambientul luminii interne care se revarsă peste ambientul extern al mormântului. Motivul extern, care l-a determinat pe Ioan să creadă înaintea tuturor, este dublu: Ioan a fost singurul apostol care l-a urmat pe Isus până pe Calvar. Dacă în moartea lui Isus, tâlharul din dreapta îl întrevede ca domn și rege al împărăției cerului, iar soldatul roman l-a văzut ca pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 15,39), cu atât mai mult Ioan a crezut în învierea lui. Al doilea motiv extern al credinței lui Ioan era preacurata Fecioară Maria pe care o primise ca mamă din partea lui Isus răstignit. Mama lui Isus a fost singura ființă omenească de până atunci care nu s-a îndoit nici o clipă de adevărul învierii Fiului său. Sfântul Ioan a avut împărtășire de credință cu mama lui Isus în învierea lui, de aceea pe dânsa nu o găsim în rândul femeilor venite să-i ungă trupul, să plângă la mormântul gol, să se sperie de vestea îngerilor ca de un lucru nemaipomenit. Desigur că Isus înviat s-a arătat mai întâi mamei sale, deși Scriptura nu o spune, dar se cuvenea să o aline de durerea morții lui pe aceea care a suferit mai mult decât toți ceilalți împreună, ea fiind predestinată să-l urmeze prima pe calea învierii lui. Și, după cum între mamă și fiu există un fel de telepatie spirituală, tot așa credem că a existat o telepatie de credință între preacurata și ucenicul pe care îl iubea Isus.

Ca și noi să credem, avem trebuință de argumente interne și externe.

Argumentele interne sunt: starea de curăție perfectă a sufletului, în care să nu-și mai găsească sălaș păcatul, ci harul, viața cea nouă adusă de Isus, fiindcă virtutea credinței este un har, un dar al lui Dumnezeu, pe care îl primim în suflet, ca în sămânță, la Botez. Efortul sfântului Paul se îndreaptă spre conștientizarea noastră asupra tainei sfântului Botez, care ne-a adus în suflet credința în învierea lui Isus, iar Botezul îl dobândim prin moartea lui Isus de pe cruce. Noi credem în învierea lui Isus când trăim Botezul, fiindcă el este prima cheie care ne deschide inima, cu scopul de a revărsa iubirea divină în lume. Prin taina sfântului Botez ni se iartă păcatul, devenim liberi și primim sămânța celor trei virtuți teologale: a credinței, speranței și iubirii. Aceste trei semințe încolțesc, cresc și aduc roade prin acțiunea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt. Din acest motiv, acela care crede și nădăjduiește în înviere devine înțelept, înțelegător, bun sfătuitor, puternic și plin de știința mântuirii, devine evlavios și plin de frica lui Dumnezeu ca sfântul Ioan.

Argumentele externe sunt: nu numai mormântul gol, care nouă nu ne poate spune mare lucru, fiindcă avem mii și mii de morminte goale din diferite motive, dar bunătatea divină ne-a rânduit nouă, oamenilor de știință ai secolului al XX-lea, și cred că mult mai multe celor din secolele următoare, o mărturie a morții și învierii lui Isus care este Biserica. Ea moare zilnic împreună cu Cristos și tot zilnic învie și dă viața cea nouă tuturor acelora care cred. Un alt argument extern este și giulgiul sfânt, pânza în care, după ce Iosif din Arimateea a obținut de la Pilat dreptul de a-i lua trupul lui Isus de pe cruce, l-a așezat pentru a fi înmormântat (cf. Mc 15,45-46). Savanții, după ce au dovedit că această relicvă prețioasă provine din Palestina, din vremea Mântuitorului și a fost prezentă în Turcia la Constantinopol, în Franța și acum se află în Italia la Torino, au ajuns la convingerea că chipul omului întipărit de sânge este opera unei imprimări prin fotografiere, care s-a obținut numai datorită unei lumini puternice provenită dintr-o degajare de energie atomică din interiorul celui care zăcea în această pânză. A fost lumina obținută în clipa învierii.

Sfântul apostol Paul a dat credincioșilor galateni următorul sfat, care este valabil și pentru noi: Cel care seamănă în trupul său însuși (adică trăiește după propriile patimi), din trup va secera stricăciune; iar cel care seamănă în Duh (adică acela care trăiește conform credinței, speranței și iubirii), din Duh va secera viața veșnică (Gal 6,8).

Închei cu versurile poeziei:

Voi toți ce-ați stat în întuneric
Și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere,
Sculați! Cristos a înviat!
Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire