pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica Floriilor

Glasuri și ecoul lor

Cu toate că Isus știa ce îl așteaptă la Ierusalim: trădarea, biciuirea, răstignirea și moartea, merge de bunăvoie, acceptând un triumf efemer compus din osanale, flori și straie întinse pe cale. Totdeauna oamenii au jertfit ceva din ei și din bunurile lor temporale pentru a recunoaște supremația divină, dar a jertfi totul de bunăvoie, cu o notă de triumf, așa ceva nu s-a mai auzit. Isus, în culmea gloriei, atinge extrema jertfei: atitudinea sa conține ceva mai mult decât este posibil pentru o ființă umană. Numai iubirea totală se poate jertfi total. Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu fiindcă este iubire totală, este capabil de o jertfă totală, de jertfa trupului, sufletului și chiar a dumnezeirii sale. El se jertfește pe cruce și rămâne jertfă continuă în Euharistie.

Să ne cercetăm pe noi înșine în lumina jertfei lui Cristos! Cât am jertfit în acest post spre slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie și a aproapelui? Cât la sută am dat din ceea ce avem și din ceea ce suntem? Cu ce plăcere și bucurie am jertfit ceva? Unde este comoara ta, acolo este și inima ta (Mt 6,21), a spus Isus. Comoara lui Dumnezeu sunt făpturile sale, nu în ultimul rând este omul, de aceea inima lui Dumnezeu, Isus, este cu noi ca semn că ne iubește mai presus de alte făpturi. Comoara oamenilor unde este? Care este comoara noastră? Iată un exemplu: un cizmar sărac avea șapte copii. Toți munceau de dimineață și până seara târziu în același atelier. Toți erau foarte veseli din fire. Tatăl, om cu credință în Dumnezeu, i-a învățat să muncească cu veselie, cântând, fiindcă Domnul îi iubește pe cei ce se veselesc și au inima curată. Un om bogat, vecin cu cizmarul, văzând sărăcia lor, a voit să le vină în ajutor, să le ușureze povara și într-o zi i-a cerut tatălui un copil ca să-l înfieze. Când tatăl a adus vestea aceasta fiilor săi, toți au amuțit. Tatăl nu știa ce să facă și a cerut vecinului său timp de gândire. Toți fiii săi erau buni, pe toți îi iubea, toți se simțeau frați și se iubeau cu adevărat frățește, erau ascultători, muncitori, veseli... Pe care să-l dea? Inima căruia s-o rănească îndepărtându-l și acesta să creadă că tatăl l-a dat ca să scape de el, fiindcă l-ar iubi mai puțin ca pe ceilalți? Fiii săi munceau tăcuți, cu gândul că unul sau altul îi va părăsi. Nu mai răsunau cântecele și râsetele de voie bună, ci se auzeau numai loviturile înfundate de ciocan, amestecate cu câte un oftat profund și cu câte o privire tristă. După o zi de zbucium și de frământări, apoi după alte câteva, tatăl s-a decis și, când vecinul a venit să-i dea răspunsul, i-a zis: N-am nici un copil de dat! Fiii, plini de bucurie și cu lacrimi în ochi, i-au sărit în brațe și l-au sărutat. Veselia a reînceput în atelierul sărac. Tatăl avea șapte fii și nu i-a dat unul, deși știa că îi va merge mai bine în casa bogatului, iar Tatăl ceresc are numai un Fiu și-l dă lumii, deși știe că îi va merge atât de rău.

Acesta este omul, nu dă ceea ce iubește, chiar dacă necazurile îl copleșesc. Dumnezeu dă tocmai ceea ce iubește. Jertfa sa, de a ni-l da pe Fiul său, chiar cu riscul de a-l răstigni, este semnul totalei sale iubiri. Isus este iubire din iubire, fiindcă s-a făcut jertfă totală: jertfă de ispășire pentru păcatele noastre și nu numai ale noastre, dar și pentru ale lumii întregi (1In 2,2); S-a dat pe sine pentru noi ca ofertă și jertfă lui Dumnezeu (Ef 5,2). Tatăl ceresc ne-a dat totul; Fiul ne-a dat totul, pe Duhul său, pe care îl avea de la Tatăl, ne-a dat trupul său, pe care îl avea din sânul preacurat al Mariei; ne-a dat dumnezeirea și omenirea sa unite în taina euharistică.

Duminica Floriilor este ziua examenului de conștiință înainte de sărbătoarea Învierii. Cu câtă iubire am răspuns iubirii lui Dumnezeu? Cât am jertfit și ce în timpul Postului Mare? Ce constatare tristă! Unii nu se îndură să jertfească nici patimile cele rele din ei! Noi, noi înșine, nu ne identificăm oare cu arhiereii, fariseii și cărturarii care, invidioși și plini de ură, când mulțimile îi cântau osanale lui Isus, ei s-au apropiat de el cu nerușinare și i-au spus: Învățătorule, spune-le să tacă!

Glasul arhiereilor, fariseilor și cărturarilor care voiau să nu se mai cânte în cinstea lui Isus, care cereau copiilor să tacă și apoi glasul mulțimilor, pe care le-au îndemnat să strige și să urle în fața lui Pilat: Răstignește-l! Răstignește-l! nu s-a stins, ecoul lor îl auzim și azi.

Priviți-l pe Isus, atât în minutele triumfului, cât mai ales în ceasurile lungi ale pătimirii! Văzându-l, am fi ispitiți să ne facem ideea că el este simbolul binelui, nevinovăției, cinstei, dreptății, iubirii, răbdării infinite etc. Dar nu, Isus este însuși binele disprețuit și azi, el este nevinovăția condamnată și azi, el este însăși cinstea mototolită și azi, el este însăși dreptatea aruncată la lada de gunoi și azi, el este iubirea disprețuită, este răbdarea euharistică părăsită, el este virtutea călcată în picioare de nepăsarea și răutatea oamenilor, el este însăși conștiința din om care geme înlănțuită, scuipată, sărutată cu buzele lui Iuda trădătorul, conștiința încoronată cu spinii materialismului, conștiința răstignită pe crucea fărădelegii, conștiința al cărei glas căutăm să-l înăbușim, la care strigăm, țipăm, urlăm să tacă! Să tacă toți copiii avortați! Să tacă toți copiii abandonați! Să tacă toți cei maltratați! Când pe cel sărac nu-l ajutăm, strigăm ca moartea să-i închidă gura.

Spune Sfânta Scriptură că prietenii lui Iob cel drept, auzind că acesta este bolnav, au venit să-l vadă. L-au găsit plin de lepră, aruncat de soția lui pe o grămadă de gunoi la marginea cetății; câinii veneau și îi lingeau rănile și soția îl blestema și-l îndemna să-l blesteme pe Dumnezeu pentru nenorocirea care l-a ajuns pe nedrept. Când prietenii l-au văzut în așa hal și așa durere, au rămas muți. Timp de șapte zile n-au putut scoate nici un cuvânt, ci doar l-au privit printre lacrimi.

Fraților, șapte zile mai sunt până la Paște, timp în care înaintea ochilor noștri Cristos Isus este în cea mai cumplită suferință: de la lacrimile vărsate azi asupra Ierusalimului, de la sudoarea de sânge din grădina Măslinilor, de la biciuire, scuiparea în față, pălmuirea, îmbrăcarea cu haina de nebun și încoronarea cu spini și până la răstignirea și moartea pe cruce, îl vom vedea într-o stare mult mai jalnică decât cea a lui Iob. Care trebuie să fie atitudinea noastră de creștini?

În mijlocul mulțimii care îl aclama și-l sărbătorea cu entuziasm, Isus a lăcrimat. De ce? De ce în lume mii și milioane de oameni nu știu ce-i sărbătoarea? De ce milioane de copii nu știu ce-i fericirea? De ce milioanele de tineri muncesc ca robii și nu li se dă ceea ce-i drept? Este o cântare, pe care, poate, am auzit-o în timpul Postului Mare:

- De ce, Isuse, atâtea lacrimi?

- De ce? Întrebați pe Petru sau pe Magdalena, întrebați pe Lazăr sau Ierusalimul! Iubirea plânge pentru voi.

- De ce, Isuse, atâtea bice?

- De ce? Întrebați călăii sau pe Pilat din Pont, sau pe Baraba, sau victima din Ierihon! Păcatul vostru este greu!

- De ce, Isuse, așa coroană?

- De ce? Întrebați pe regii voștri, sau pe soldați, sau pe cei din Cafarnaum care m-au vrut rege! Am spus adevărul curat și spinii sunt răsplata mea!

- De ce, Isuse, așa o cruce?

- De ce? Dar voi de ce muriți? "Tată, de ce m-ai părăsit?"; "Iartă-i că nu știu ce fac!" Ca să trăiți, am murit pentru voi.

Deși Isus, Dumnezeu din Dumnezeu, a suferit ca om, a suferit atât de mult încât putem spune că a suferit infinit, ca Dumnezeu, că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi; nu că ar fi murit în natura sa divină, ci natura divină l-a susținut pe Fiul Omului să sufere mai mult decât poate suferi un om, decât ar putea să sufere toți oamenii împreună; natura divină nu i-a ușurat chinul, ci i-a mărit capacitatea de a suferi peste puterea minții noastre de a ne închipui. Cred că din suferința lui a dedus sutașul roman că într-adevăr: Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Noi avem această credință?

Dacă da, atunci să spargem alabastrul cu mir de nard de mare preț, ca femeia păcătoasă din casa lui Simon leprosul (Mt 26,7), să-i ungem capul și să-i spălăm picioarele cu lacrimile noastre de pocăință, ca în veci de veci să-i cântăm Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire