pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a V-a din Post

Moartea morții

Câte știm despre moarte până în prezent este prea puțin. Din acest motiv ne umplem de spaimă în fața morții. Nu-i spusă chiar în zadar sintagma: Omul, cât trăiește, învață; la urmă, tot prost moare. Există o moarte de care ne temem și nu ar trebui să ne temem; aceasta este moartea trupească. Dar mai există o altă moarte, cea sufletească prin păcat, pe de altă parte, de care ar trebui să ne temem și nu ne temem.

De emoție, pe care o provoacă moartea trupească, a fost cuprins și Isus: Acum sufletul meu este tulburat, spune el ucenicilor; iar în grădina Măslinilor adaugă: Sufletul meu este trist de moarte (Mt 26,38). De ce era tulburat și trist? Știa doar că va învia; știa că după moarte este adevărata viață, viața veșnică; știa că Tatăl îl iubește, că orice-i va cere, îi va da. Isus știa multe în preajma morții sale și s-a cutremurat atât de mult. Referindu-se la moartea lui Isus, autorul Scrisorii către Evrei a spus: în zilele trupului său, el a adus, cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către cel care putea să-l mântuiască de moarte și a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7).

Cum a fost mântuit de moarte, dacă totuși a murit pe cruce? Nu de această moarte trupească se temea Isus, ci de moartea veșnică, de chinurile iadului, deși știa că nu va ajunge acolo, chiar dacă a luat asupra sa păcatele lumii întregi, dar sunt atât de groaznice încât trebuie să înfioreze orice suflet numai la gândul că cineva ar putea ajunge acolo, fiindcă acolo se simte groaza izolării totale de Tatăl, de izvorul a tot binele. Cristos a fost ascultat pentru evlavia sa, nu însă înainte de a gusta această groaznică izolare din partea Tatălui pe lemnul crucii, când a strigat cu glas puternic, cu lacrimi de sânge, cu cereri și rugăciuni în numele întregii omeniri: Eloi, Eloi, lama sabahtani? adică Dumnezeul meu, Dumnezeu meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Cristos s-a cutremurat și de moartea celor ce refuză credința în viața veșnică și o vor pierde; s-a cutremurat pentru a ispăși pedeapsa pe care o merită cei răi, dar care se căiesc de păcatele lor și își vor păstra viața (cea nouă) pentru viața veșnică, fiindcă, oricâtă pocăință am face, nu putem repara și cu atât mai puțin nu putem merita ceea ce este veșnic; s-a cutremurat Isus și pentru a îndulci chinurile morții noastre trupești, fiindcă, în mod obișnuit, cu cât ne apropiem mai mult de moarte, cu atât mai mult se trezește în noi dorința de a ști dacă vom supraviețui sau nu, fiindcă învățătura ateilor că o dată cu moartea, toate se termină, lasă emoții în orice suflet, și atunci dorim un semn prin care să fim convinși că există un dincolo.

Platon, marele filozof grec (428-342), susține preexistența sufletelor și, când un suflet intră într-un trup și se zămislește, apoi se naște copilul, noua ființă umană intră în viața aceasta ca într-un somn plin de visuri, uitând tot ce știa mai înainte, așa cum seara, când ne culcăm și dormim, uităm tot ce s-a petrecut în timpul zilei. Moartea este ca trezirea din somn la viața pe care o avea înainte de a se naște. Cartea tibetană a morților prezintă arta de a muri și conține o mulțime de informații cu privire la etapele ulterioare ale vieții de după moarte. Dar, dat fiind faptul că moartea este o experiență unică pentru fiecare individ - fiecare moare singur, fără martori, chiar dacă ar fi în jur mii de persoane, nici una nu-l poate însoți ca ghid. Din acest motiv omul caută mereu un semn venit de sus. Isus însuși a dorit acest semn de preamărire a numelui său în preajma morții și l-a obținut, nu numai pentru sine, cât mai ales pentru noi, prin glasul venit din cer, care a spus: L-am preamărit și iarăși îl voi preamări. Numele lui Dumnezeu este scris în însăși existența noastră prin Duhul Sfânt, Duhul vieții și Isus a primit garanția mântuirii noastre prin glasul venit din cer. Mulțimea care l-a auzit a zis: A fost un tunet. Alții ziceau: I-a vorbit un înger. Isus a lămurit sensul semnului: Nu pentru mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Dat fiind faptul că semnul a fost pentru noi, glasul venit de sus nu s-a stins în negura veacurilor, el își face auzit ecoul până în zilele noastre. Nu cred că este om care să nu-l fi auzit sau să nu-l audă cel puțin o dată în viață, sub diferite chipuri (Exemple avem multe, îmi amintesc de prof. Dumitru Mărtinaș, autorul cărții Originea ceangăilor din Moldova, cum, pe când se afla la Buzău, într-o iarnă, mergând pe trotuar, a auzit un glas: Treci pe partea cealaltă! Fără să vadă pe cineva, strada fiind pustie, și-a continuat drumul, când aude din nou aceeași poruncă. A trecut strada și, pe partea trotuarului pe care mersese mai înainte a căzut de pe un acoperiș un țurțur de gheață cu zăpadă. L-ar fi omorât, dacă n-ar fi trecut dincolo). Un medic și profesor de filozofie, un om de știință, R. Moody, în cele două cărți ale sale, Viața de după viață și Noi lumini, aduce o mulțime de fapte care confirmă ecoul acelui glas din cer. Mulți dintre cei care au avut o moarte clinică și apoi au revenit la viață au povestit ceea ce au auzit și au văzut la începutul vieții de dincolo. Iată o mărturie: În timp ce totul începea să se întunece, am auzit un sunet pe care nu-l pot descrie; era ca un ropot de tobă, un sunet năvalnic, ca un torent care se prăvale printr-un defileu. Simțeam că urc, eram la aproximativ un metru deasupra trupului meu, astfel încât îl puteam vedea: eu eram acolo, iar oamenii încercau să mă reanimeze. Nu-mi era teamă. Nu sufeream. Pace totală. După o secundă sau poate două, parcă

m-am întors din nou și am luat-o iarăși în sus. Era întuneric, ca într-o vizuină sau într-un tunel; și apoi a apărut acea lumină strălucitoare. Era din ce în ce mai strălucitoare și am avut impresia că o traversez. M-am trezit dintr-o dată în altă parte, dincolo, învăluit într-o lumină aurită, foarte frumoasă. Nu reușeam să-i descopăr izvorul... venea de pretutindeni. Era și muzică. (din Noi lumini). Orice om revenit la viață dintr-o astfel de experiență, își trăiește viața altfel: bogată în fapte bune, ca să-și asigure un loc în viața de după această viață.

Spuneam mai înainte că în fiecare se aude ecoul acelui glas venit de sus într-o formă sau alta. Mulți nu au curajul să-și împărtășească experiența de teama de a fi socotiți paranoici și luați în râs. Chiar sfântul Paul, pe când povestea guvernatorului Festus și regelui Agripa experiența sa de pe drumul Damascului și acel glas: Saule, Saule, de ce mă prigonești? Festus s-a ridicat și a strigat: Paule, ești nebun! Învățătura ta multă te duce la nebunie! (Fap 26,24). Este adevărat că unii se pot înșela prin halucinații, dar nu putem și nici nu avem dreptul să punem la îndoială buna-credință a multora, de aceea spune William James: Nu este mai rațional să refuzi a crede, de teama de a te înșela, decât de a-ți întemeia credința pe speranța de a avea dreptate.

Din punct de vedere religios, Isus, vorbind despre moartea care aduce roade, nu face altceva decât să condamne moartea la moarte.

Savanții caută să învingă moartea prin știință. Este posibil? Este posibil, fiindcă nu există credință în moarte, ci știință; astfel, eu nu cred că voi muri, ci știu sigur. Moartea, fiind un adevăr de știință, de ce n-ar fi învinsă de știință? Oricum, până în prezent cheia succesului asupra morții o deține iubirea. Isus învinge moartea fiindcă Tatăl îl iubește deoarece îi preamărește numele; iar Isus îl iubește pe Tatăl

și-i împlinește voința mereu, întotdeauna. Aceasta ne-o arată toate lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Cunoscând iubirea care ne iartă, vom fi recunoscători prin iubirea care nu moare (lectura I-a); Isus s-a desăvârșit în iubire când, de pe cruce, a iertat chiar și pe călăi (lectura a II-a); pe cine cinstește Tatăl, acela învinge moartea; or, Tatăl îl cinstește pe Fiul și i-a dat biruință asupra morții.

Întrucât istoria sfinților ne arată că putem păși pe urmele lui Isus, iertând greșiților noștri, desăvârșindu-ne în iubire, avem toată siguranța că prin moarte vom trăi. Tatăl ne-a dat viața pământească prin creație; Fiul ne-a adus viața nouă prin întruparea sa și ne-o împarte prin sfintele taine, mai ales prin sfânta Euharistie, iar Sfântul Duh ne dă viață din viața sa care durează veșnic, spre gloria Preasfintei Treimi.

Să-l preamărim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt în toate zilele vieții noastre și Dumnezeu ne va preamări, ca să fim ca îngerii săi din ceruri, prin moartea și învierea lui Isus. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire