pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a IV-a din Post

Postul și misterul credinței

Glasul lui Dumnezeu nu s-a stins în pădurea de ani a istoriei. După ce primul om a greșit și s-a ascuns printre pomii paradisului pământesc, Dumnezeu l-a strigat: Adame, unde ești? (Gen 3,9). Acest glas nu s-a stins, ci continuă să se audă în conștiința fiecărui fiu al lui Adam din neam în neam până azi. Dumnezeu ne cheamă mereu la întâlnirea cu el, ca să ne dăm seama unde suntem, pe ce poziție ne-am plasat, ce loc ocupăm în univers, să conștientizăm starea de vinovăție sau nevinovăție, să evaluăm corect forțele pe care le avem spre a dobândi victoria asupra morții. Glasul lui Dumnezeu continuă să se audă în pădurea de ani ai istoriei fiindcă el este iubire și nu obosește strigând pe toți, dar mai ales pe acei urmași ai lui Adam care au primit un nume la sfântul Botez, ca să le dea înțelepciune, acea înțelepciune a inimii care are plinătatea lui Dumnezeu și de aceea are capacitatea de a striga ca Dumnezeu, așa cum ne spune Duhul Sfânt: Înțelepciunea strigă pe uliță și în piețe își ridică glasul său (Prov 1,20).

Cum strigă? Prin gesturile divine, adică prin acele semne minunate care au devenit pentru noi mistere ale credinței și au fost plasate în momente determinate ale istoriei. Un astfel de semn, gest divin, avem în prima lectură: Așa zice Cirus, regele perșilor: "Toate regatele pământului, Domnul Dumnezeul cerului mi le-a dat mie și mi-a poruncit să-i zidesc o casă în Ierusalimul cel din Iuda". Uimitor: Dumnezeul evreilor vorbește unui păgân și cere de la el o casă pentru sine la Ierusalim. Ce mister! Alt semn divin izvorât din iubirea lui Dumnezeu ni-l relatează sfântul Paul în lectura a II-a: Prin har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este Fiul său făcut om. Culmea semnelor divine ne este relatată de evanghelia zilei: După cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel care crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului înălțat pe cruce constituie culmea chemării noastre din partea lui Dumnezeu. Adame, unde ești? Și noul Adam răspunde de pe cruce: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 23,46). Eu de unde răspund?

Pentru noi însuși Dumnezeu este misterul cel mai mare, deoarece nu-l putem cuprinde cu mintea noastră mărginită, dar ne dăm seama că așa trebuie să fie, fiindcă un Dumnezeu înțeles de toți n-ar mai fi Dumnezeu, ci invenția unei minți omenești, iar religia fără mistere n-ar mai fi religie divină. Ceea ce realizează omul face pe înțelesul tuturor, sau măcar pe înțelesul celor mai înțelepți și dacă religia ar fi o invenție omenească, ar fi pe înțelesul oamenilor.

Avantajul misterelor pentru viața noastră pământească.

Din faptul că noi nu înțelegem misterele ajungem să admirăm atributele, calitățile unice ale lui Dumnezeu. Azi admirăm o mulțime de aparate și mașinării deosebit de interesante, dar nici o minune a tehnicii nu poate depăși măreția și frumusețea întregului univers, care, deși cunoscut și admirat, rămâne încă o taină a înțelepciunii, atotputerniciei și frumuseții Creatorului.

Din tainele religiei noi deducem nu numai înțelepciunea, atotputernicia și frumusețea Creatorului, ci și existența lui care acționează din umbră. De fapt, lumina lui formează umbra credinței noastre prin care îl întrezărim, fiindcă în adevărata lui lumină nu-l putem vedea decât prin viața nouă pe care ne-a adus-o Cristos, deoarece numai prin el îl vedem pe Tatăl, el ne-a scos la lumină din umbra în care s-a ascuns Adam. Numai acela care are viața lui Cristos în sine și poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20), poate ajunge să vadă ceea ce ochiul n-a văzut și să audă ceea ce urechea n-a auzit și să simtă ceea ce inima n-a simțit și să înțeleagă ceea ce mintea n-a reușit.

Din aceste gesturi, semne divine, mai înțelegem sensul existenței noastre, că ne îndreptăm spre cineva, spre ceva real, așa după cum percepem sensul drumului pe care îl parcurgem cu mașina după copacii de pe marginea lui sau bornele de kilometraj. Cosmonauții, deși merg cu viteză uimitoare în spațiu, au impresia că stau locului fiindcă punctele de referință sunt foarte îndepărtate. Tainele, care ne flanchează la tot pasul, ne conștientizează pretutindeni și în fiecare moment că ne deplasăm într-o direcție bine determinată, că avem o țintă pe care trebuie s-o atingem. Și în viața veșnică vom avea mistere, altfel nu ne-am da seama că trăim, dar, spre deosebire de pe pământ unde misterele sunt îmbrăcate în întuneric, cele din viața veșnică vor fi îmbrăcate în lumină; pe când cele de pe pământ ne provoacă teamă, cele din viața de dincolo ne vor provoca bucurie; dacă aici ne simțim copleșiți și umiliți de măreția misterelor, în viața veșnică misterele ne vor înălța spre infinit cu fericirea infinită.

Rolul postului în misterele credinței.

Câți ani au postit evreii, cu voie sau fără voie, în robia babilonică? Șaptezeci de ani. Cum? Am auzit la psalmul responsorial: La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii ne-am atârnat harpele noastre. Căci acolo, cei care ne-au robit, ne-au cerut să cântăm, zicând: "Cântați-ne din cântecele Sionului!" Cum să cântăm cântarea Domului pe pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să mi se lipească limba de cerul gurii de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele! Tristă experiență! Dar mare le-a fost bucuria eliberării: Când Domnul va întoarce din robie pe locuitorii Sionului, vom fi ca unii care visează. Atunci gura noastră va fi plină de strigăte de veselie și limba noastră grabnică la cântece (Ps 126,1-2).

Dacă evreii, pentru Ierusalim, pentru pământul lor, au făcut atât de mult, nouă să ni se pară prea mult postul, prea greu, prea lung, când este vorba de Ierusalimul ceresc, de paradisul fericirii veșnice?

Postul, lacrimile, suferințele, pomenile, rugăciunile și mai ales jertfele, suferințele au schimbat cursul istoriei, au înlăturat ura, violența și răzbunarea în măsura în care au fost impregnate de caritate. Să-l privim pe Isus! Câți ani a postit, s-a rugat, a făcut bine pe acest pământ? Treizeci și trei de ani, aproximativ. Ce a realizat? Ne spune sfântul Paul: ne-a făcut vii, ne-a mântuit, ne-a așezat în cele cerești, ne-a făcut obiectul revelației, harului, ne-a făcut misterele de bucurie, de durere și de slavă ale istoriei în sânul Bisericii, în trupul său mistic.

În câte nopți a venit Nicodim la Isus? De câte ori a postit? De câte ori a renunțat la somn și a venit să-l caute și să-l asculte pe Isus? Desigur că a făcut mai multe jertfe, dar a aflat că mântuirea va veni prin moartea pe cruce și prin învierea lui Isus, a aflat pe Mesia și de la el a aflat că are viață veșnică acela care crede în Fiul lui Dumnezeu, a aflat că Mesia n-a venit să judece lumea, că interlocutorul său este lumina lumii. Prin urmare: se merită să postim pentru a ne încadra corect în credința din care izvorăște viața și fericirea veșnică.

Nicodim, ca recunoștință față de revelația primită de la Isus, când acesta a fost luat jos de pe cruce, a adus o sută de litri de amestec de smirnă și aloe pentru îmbălsămarea trupului (In 19,39). Era un semn că el dorea să nu putrezească niciodată acel trup care a descoperit omenirii, prin cuvinte și fapte, taina fericirii veșnice.

Tot așa se cuvine să facem și noi cu trupul lui Isus din sfânta Împărtășanie!

Sfântul Grigore cel Mare povestește cum pe vremea când era secretar la curtea împăratului din Constantinopol, trecând într-o zi pe un coridor îngust și întunecos al palatului, a observat pe pardoseală o lespede de marmură bine lustruită și care avea pe dânsa gravată o cruce. Din respect, nu voia să calce pe acea lespede și a dat ordin să fie scoasă și pusă în altă parte. Sub lespedea care avea crucea a apărut o alta cu același semn. A scos-o și pe aceasta și sub dânsa a găsit alta cu semnul crucii și apoi încă una și încă una, până la a șaptea de sub care a apărut o comoară strălucitoare și deosebit de prețioasă. Mare i-a fost bucuria împăratului când s-a văzut atât de bogat.

Șapte sunt zilele săptămânii și șapte sunt săptămânile postului. Dacă fiecare zi va purta semnul crucii, conform cu voința lui Isus: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze (Mt 16,24), se va bucura de comoara învierii. Iubirea Tatălui ceresc ne cheamă la sărbătoarea învierii Fiului său. Pregătindu-ne în fiecare an, vom fi găsiți vrednici pentru veșnicie. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire