pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a III-a din Post

Înfrângeri glorioase

Îmi place să încep predica de azi cu povestea butoiului care conține cel mai bun vin din pivnița unui gospodar care se lăuda cu el la toți musafirii și își înveselea comesenii la diferite ocazii. Vinul a auzit că este vedetă, că este cel mai important, cel mai lăudat. Un lucru nu putea să înțeleagă vinul, anume: dacă el este bucuria tuturor, de ce este ținut la întuneric, în pivniță și legat într-un butoi cu zece cercuri groase. I-a venit dorul de libertate, de lumină. S-a opintit de câteva ori să se elibereze și, când a auzit trosnind un cerc, a căpătat încrederea că se poate și a continuat efortul. Îndată voi fi liber; voi vedea lumina, voi fi stăpân pe soarta mea, voi fi independent, și-a zis vinul cel bun. Și, când ultimul cerc a plesnit și doagele s-au risipit, vinul cel bun a curs pe pământ, s-a prefăcut într-o băltoacă murdară și apoi pământul l-a înghițit, desființându-l complet.

Sărmanul vin, nu știa că acolo ești liber și valoros unde ești plasat de o inteligență binevoitoare ca să fii și să rămâi bun. Aici ar trebui să punem cuvântul ebraic Sela, pe care îl întâlnim deseori la sfârșitul unor versete din psalmi, pentru a marca o pauză, în care să se admire, să se contemple adâncimea înțelepciunii expuse. Mulți, chiar dintre creștini, consideră cele zece porunci ale lui Dumnezeu ca pe o îngrădire a libertății și deseori le încalcă în numele independenței personale.

Poruncile date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai ne sunt reamintite deseori în Postul Mare. Azi ne sunt prezentate în prima lectură spre a ne face o cercetare serioasă de cuget în vederea redobândirii libertății de fii ai lui Dumnezeu printr-o spovadă bună. Sela.

Poruncile sunt opera iubirii lui Dumnezeu, autoritatea supremă, înțelepciunea infinită și bunătatea fără margini. Iubirea nu răpește libertatea nimănui, ci o păstrează, o mărește și o face rodnică. Sela.

Păzirea poruncilor este răspunsul iubirii noastre față de iubirea divină care a binevoit să se întrupeze, ca să ne lumineze, să ne dea garanția că prin păzirea poruncilor ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu. În acest sens a spus apostolul Ioan: De pe aceasta se vădește că îl cunoaștem, dacă îi păzim poruncile (1In 2,3). Prin păzirea poruncilor ne încadrăm în atotputernicia și înțelepciunea divină, în libertatea supremă.

Dumnezeu, care a făcut cerul și pământul din nimic, care a scos lumina din întuneric, a voit ca infamia cea mai neagră, robia cea mai cumplită, pironirea și moartea pe cruce a propriului său Fiu, să devină izvorul mântuirii și al libertății noastre spre slava numelui său. De aceea, vrăjmașii lui fiind, ne-a împăcat cu sine printr-o fărădelege a noastră, prin pironirea pe cruce și moartea Fiului său. Acum, după ce fărădelegea umană a adus dovada milostivirii divine, că până aici se întinde granița iubirii sale: că deși îi omorâm Fiul el tot ne va iubi, și ne-a dovedit-o din plin, nu mai avem nici un motiv să ne îndoim de iertarea lui, fiindcă Fiul, deși l-am omorât prin fărădelegile noastre, ne-a îmbrăcat cu o mantie nouă, cu viața dumnezeiască a harului, ca să avem parte de învierea sa (cf. Rom 5,10). Aici avem culmea înțelepciunii care, venind în lume și lăsându-se doborâtă de răutatea ei, știe să desăvârșească Legea și profeții ca să credem în iubire. Sela.

Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi reclădi!

Templul din Ierusalim era lucrul cel mai scump de pe pământ pentru orice evreu; a fost zidit cu sudoare și lacrimi și l-au apărat cu sânge, cu mistria într-o mână și cu sabia în alta, pentru a se apăra de dușmani. El era simbolul credinței și legământului cu Iahve, lăcașul cultului suprem, semnul spiritualității și unității naționale, semnul independenței și al libertății, precum și locul cel mai potrivit de a-l primi pe Mesia.

Când Isus a venit la templu, l-a găsit într-o stare jalnică: murdar ca un loc de târguit. Devenise semnul decăderii morale și reflecta starea jalnică a sufletului omenesc. Împletind un bici de frânghii, cu o putere mai mult decât samsonică și cu fulgere în priviri, cu lovituri năprasnice în dreapta și în stânga, Isus restabilește ordinea. Forța și cuvintele sale prin care afirma că templul este casa Tatălui său, casă de rugăciune, a surprins pe toți și se mirau gândind: Să fie, oare, Mesia eliberatorul? Îndrăznesc să se apropie de Isus și să-i ceară un semn, un argument care să-i elibereze de ignoranță, de necredință și, poate, chiar de mizeria morală de care erau conștienți că nu cadrează cu sfințenia casei Domnului. Isus vrea să le împlinească dorința și le spune: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi reclădi! (Expresia: în trei zile, însemna foarte repede, cât ai clipi, cât ai zice: pește). Isus îi invită să se convingă de atotputernicia sa divină. De fapt, templul la care ei sunt invitați să acționeze pentru a-l dărâma, era ceva infinit mai greu de reclădit decât templul de piatră, era chiar trupul său omenesc, care distrus, dat morții, cine îl va mai putea aduce la viață, afară de Dumnezeu? Isus îi invită acum să creadă atunci când el va învia că Dumnezeu l-a creat pe om pentru nemurire, că nu el a adus moartea în lume (cf. Înț 2,23), sau, după cum spune sfântul Bernard: Dumnezeu este ca albina menită să facă miere dulce și nu să înțepe, și, așa cum albina înțeapă numai când este atacată, ca să-și apere neamul, tot așa Dumnezeu s-a apărat, dar omul s-a înțepat, fiindcă l-a atacat pe Dumnezeu în însăși esența sa de iubire, dovedindu-i omului că până și înțepătura sa este un medicament pentru viața veșnică.

Isus știa că propunerea sa de a dărâma templul îi va fi spre acuză, deoarece concetățenii săi, urmași numai după trup ai lui Abraham, nu și după credință, vor căuta martori mincinoși ca să-l condamne la moarte, la acea moarte pe care Isus le-a propus-o ca dovadă pentru credința lor, numai că ei îl vor înțepa cu ură: Acesta a spus: "Pot să distrug templul lui Dumnezeu și să-l reclădesc în trei zile" (Mt 26,61; Mc 14,58); și, când l-au înțepat pironindu-l pe cruce, n-au încetat să-i aducă insultă, prin ceea ce Isus le oferise cu iubire pentru ca să creadă, zicându-i: Hei, tu, cel care dărâmi templul și-l reclădești în trei zile, mântuiește-te pe tine însuți! Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce! (Mc 15,29), ca să vedem și să credem (Mt 27,42). Învinuirea i-o vor aduce și diaconului Ștefan, zicând: L-am auzit spunând că Isus din Nazaret va dărâma lăcașul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a lăsat Moise (Fap 6,13).

Că Isus a propus drept cale a mântuirii, a eliberării, credința în cuvântul său, apare clar din reproșul pe care i-l fac dușmanii: Mântuiește-te pe tine însuți! dând dovadă că nu le pasă de mântuirea proprie. Dar până aici merge iubirea infinită a lui Dumnezeu: când omul este nepăsător de propria mântuire, atunci Dumnezeu se îngrijește mai mult de dânsul, dar în felul său imprevizibil de a acționa: se lasă învins pentru a fi biruitor.

Mândria diavolească este înfrântă de slăbiciunea omenească răstignită. Din mândrie, din dorința de a fi ca Dumnezeu, Adam și Eva cad în păcat. Păcatul originar este dorința de a porunci; virtutea originară este voința de a sluji (card. Gasquet).

Smerenia biruitoare a lăsat-o Isus ca moștenire Bisericii sale: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima! (Mt 11,29); Îndrăzniți! Eu am biruit lumea (In 16,33). Adevărații creștini l-au înțeles și l-au urmat pe Isus în slujire și au biruit. Dovada suntem noi, creștinii de azi, chemați la aceeași slujire pentru a asigura biruința deplină a Bisericii.

Timp de trei secole, păgânii s-au ridicat împotriva creștinilor cu o cruzime animalică și o ură infernală. Au încercat, ca să se lase de credință, să-i amăgească prin plăceri și bogății, să-i orbească prin onoruri sau să-i îngrozească prin chinuri atroce și prin moartea cea mai crudă. La 24 februarie din anul 303, împăratul Dioclețian a emis edictul de exterminare a creștinilor și a bătut o monedă cu inscripția: Nomine Christianorum deleto, adică În amintirea ștergerii numelui de creștin. F. Engels notează cu ironie despre această acțiune a lui Dioclețian, că deși persecuția a fost cea mai crâncenă: A fost ultima. Și a fost atât de eficientă că, șaptezeci de ani mai târziu, armata romană era alcătuită în cea mai mare parte din creștini.

A se lăsa condus de poruncile lui Dumnezeu, a se lăsa biruit de învățătura lui Cristos, înseamnă a fi biruitor, a fi liber. Libertatea este iubirea care slujește și iubirea care slujește este libertatea. Creștinul, care nu slujește, este destinat să aibă soarta vinului bun, care, dobândindu-și independența, s-a transformat în noroi și l-a desființat pământul. Ama et fac quod vis - Iubește și fă ce vrei! spune sfântul Augustin.

Când voi spune cu psalmistul: Doamne, Legea ta mă bucură și mă înveselește (Ps 119), fiindcă îmi dă posibilitatea să te slujesc în aproapele, atunci voi fi biruitor. Sela. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire