pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica I-a din Post

Despre postul aducător de credință

Cuvântul lui Dumnezeu de la sfânta Liturghie de azi se adresează minții noastre, care este capabilă să cântărească lucrurile și să ia decizii juste, hotărâri sfinte.

Indubitabil, păcatul este cel mai mare rău.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a pedepsit păcatul cu asprime, mai ales în poporul ales, pentru a-l întoarce pe om pe calea cea dreaptă. Păcatul era pedepsit mai mult în trup, fiindcă omul se afla într-o stare de animalitate destul de crasă. Potopul, nimicirea Sodomei și Gomorei, exilul repetat de mai multe ori, foametea, cutremurele, ciuma etc. sunt tot atâtea exemple grăitoare în această privință. Omul era constrâns pe cale naturală să creadă în dreptatea divine (lectura I-a).

În Noul Testament, Isus a luat asupra sa păcatele lumii și a dat oamenilor botezul curățitor (lectura a II-a). Prin aceste fapte - Mirabilia Dei sau semne, geste evidente - ale carității divine, omul, ridicat din starea de animalitate la un mai înalt grad de spiritualitate, mai ales prin Cărțile Sapiențiale, devine, încetul cu încetul, constrâns de propria conștiință, să creadă în iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Ce este de preferat: să credem în Dumnezeu pentru dreptate sau pentru caritate? Cine crede, datorită dreptății, crede constrâns de frica pedepsei și își primește răsplata pe pământ; cine crede carității divine, devine spiritual și își va primi răsplata spirituală în sânul iubirii veșnice.

Doamne, învață-ne să te iubim, ca să știm ce avem de făcut în viața veșnică!

Învățăm să-l iubim pe Dumnezeu prin acceptarea postului de bunăvoie.

Ce este postul?

Ca timp, postul este constituit dintr-o zi sau din mai multe zile pregătitoare pentru sărbătorile cu o mai mare încărcătură de credință. Ca să reușim să ne însușim adevărurile revelate, trebuie să ne oprim de la cele temporale care ne periclitează interiorizarea, cum sunt petrecerile zgomotoase cu cântece și dansuri, cu băuturi și glume, la care de obicei se fac multe păcate.

Postul, ca fapt în sine, într-un înțeles mai larg, cuprinde toate faptele bune pe care omul le face în viață, fiindcă implică un efort. Este greu să faci binele; este mai ușor de făcut răul. Orice faptă bună cere o asceză, o trudă și de aceea se spune că numai acela care își face silă va intra în împărăția cerurilor.

Postul, ca fapt într-un înțeles mai restrâns, este înfrânarea, abținerea de la mâncare și băutură. Înfrânarea poate fi totală în zi, și acesta este așa-zisul post negru; sau parțială, de a nu mânca decât o dată pe zi până la săturare. Acesta din urmă este cel prescris de Biserică pentru Miercurea Cenușii și pentru Vinerea Mare. Nici la acesta nu sunt ținuți: bolnavii, bătrânii, soldații, studenții, cei care muncesc din greu în fabrici, mine etc.

Ca o definiție spirituală menită să cuprindă toate formele de post, acesta se poate defini drept jertfă pe altarul iubirii, fiindcă este efortul de a-l cunoaște pe Dumnezeu prin ascultare și de a-i sluji pe semeni pentru Dumnezeu.

Postul prescris de Biserică ne este de folos pentru trup, minte și suflet.

În foarte multe cazuri medicii înșiși prescriu postul pentru sănătate; pedagogii și psihologii îl prescriu studenților pentru acumularea științelor. Hipocrate (460-375), părintele medicinei, întrebat despre secretul vieții sale lungi și a sănătății, a răspuns: Eu nu m-am sculat niciodată de la masă sătul de tot, ci ușurel.

De fapt, postul este folositor în primul rând pentru suflet. Numai că oamenii, deși trăiesc prin suflet, îl uită și trăiesc pentru trup. Postul curăță sufletul de patimi, îl înzestrează cu virtuți și îl păstrează în har, în viața nouă adusă de Isus. Călugării trapiști duc o viață foarte aspră și nu mănâncă niciodată carne. Papa a voit să le îndulcească regula postului, dar ei s-au opus, trimițând o delegație la Roma de douăzeci și șapte de frați, dintre care cel mai tânăr avea optzeci de ani, cu rugămintea de a nu li se acorda nici o înlesnire. Papa i-a întrebat pe rând, pe fiecare: Câți ani ai? Unul a zis: Am 89 de ani și sunt călugăr de 60 de ani. Altul: Sunt în vârstă de 95 de ani și sunt călugăr de 70 de ani. Papa l-a întrebat: Și ai ținut totdeauna regula atât de strictă a postului? Răspunsul a fost: Da, Sfinte Părinte, și mă simt destul de sănătos. În cele din urmă papa le-a zis: Ei bine, mergeți în pace și țineți postul mai departe, fiindcă se vede clar că nu scurtează viața!

Postul din închisori i-a vindecat pe mulți bolnavi de stomac; în universități, mulți studenți săraci, constrânși să postească, au luat-o înaintea celor bogați și grăsuni; în pustiuri și la mănăstirile cu program sever de înfrânare s-au ridicat cei mai mari sfinți ai Bisericii; cei mai mari filozofi și savanți, scufundați în cărți, uitau de mâncare mult timp; sportivii sunt obligați la un post destul de sever; cei dornici de avere merg să exploreze ținuturi îndepărtate răbdând de foame și de sete cu speranța că vor găsi comorile subsolului sau pe cele ascunse de moși și strămoși etc.

Singurii care se plâng de greutatea postului, deși nu îl țin, sunt creștinii slabi în credință; pe când unele religii și-au făcut din post și foame o adevărată filozofie existențială (precum indienii).

Postul ne ajută să învingem înclinațiile pătimașe din noi, ispitele și pe autorul lor, pe diavol. Citim în viața sfântului Ioan Vianney că cel mai mare necaz îl avea Satana din partea sfântului pentru că postea. Ca răzbunare, îi făcea tărăboi prin podul casei, în curte, îi apărea în sluțenia sa infernală și-l poreclea mâncător de cartofi. De fapt și în paradisul pământesc protopărinții noștri au fost puși la un fel de post: să nu mănânce din pomul oprit (Gen 2,18). Cât timp au postit, au fost fericiți; când au renunțat la post, au devenit cei mai nefericiți.

Înfrânarea, rugăciunea și pomana formează un tot ce dă forță în suferințele care se abat inevitabil asupra omului. Acela care de bunăvoie alege pocăința ca pe un mijloc de apropiere de Dumnezeu, în necazuri păstrează o demnitate sfântă. Demnitatea lui Isus, după postul de patruzeci de zile și după lupta cu ispititorul i-a atras slujirea îngerilor (Mt 4,11).

Mai presus de toate: postul, pomana și rugăciunea ne fac martori ai învierii. Primii creștini, fericiți de învierea lui Isus, având în ea siguranța vieții veșnice, puneau toate bunurile lor materiale la picioarele apostolilor, ca să le împartă săracilor; se rugau împreună și luau parte cu bucurie la ascultarea cuvântului și la frângerea pâinii (Fap 4,35).

Ceea ce nu trebuie uitat: Botezul primit cuprinde în sine o chemare continuă la pocăință, la acea înmormântare cu Cristos, ca apoi să avem acea deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, după cum ne spune sfântul Petru (lectura a II-a). Prin înfrânare, rugăciune și pomană forțăm sufletul să se lărgească, să devină tot mai capabil să primească mai mult din viața cea nouă, viața harului, plinătatea vieții în Cristos care singură poate face să se reverse asupra lumii un torent de fapte bune. De aceea, se spune: postul este termometrul credinței, speranței și mai ales al iubirii noastre.

Pe la mijlocul veacului trecut, popoarele din munții Caucaz se bucurau de conducerea unui sultan drept, numit Schamyl, care voia să stârpească el însuși corupția și mituirea. Pentru cel prins, pedeapsa era publică: 50 de lovituri de vargă. Prima vinovată a fost chiar mama sultanului. Vestea l-a lovit ca un trăsnet. S-a luptat cu sine însuși trei zile, cum să o pedepsească chiar pe propria mamă. În a patra zi a ieșit în fața mulțimii, palid și serios. A poruncit să-i fie adusă mama în lanțuri. A dat poruncă la doi călăi s-o biciuiască! Dar, după prima lovitură de nuia căzută pe spatele gol al mamei sale, sultanul o împinse la o parte și se așeză el în locul ei pentru a primi restul de patruzeci și nouă de lovituri. Însângerat, s-a ridicat și a spus mulțimii mute de admirație: Mergeți acasă! S-a dat satisfacție legii. Sângele sultanului vostru a curs drept răscumpărare. Din acea zi s-a terminat cu mita și corupția.

În acest timp de patruzeci de zile până la Paște, de ne vom gândi serios la preasfântul sânge al lui Cristos, curs ca răscumpărare pentru noi, vom înceta cu mita, corupția, înjurătura, furtul, necurăția, ura și cu toate patimile infernale care caută loc în sufletul nostru. Trebuie să învățăm să murim cu Cristos, ca să ne bucurăm de înviere cu Cristos!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire