pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Miercurea Cenușii

Pasărea paradisului

Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne prezintă trilogia postului: milostenie, rugăciune, mortificație. Postim, ne rugăm, dăm, spune sfântul Augustin. Postul, spune sfântul Leon cel Mare, fără pomană, chinuiește trupul, fără să curățe sufletul. Or, noi tocmai de curățirea sufletului de toate mizeriile păcatului avem trebuință.

O legendă spune că pasărea cea mai frumoasă, supranumită pasărea paradisului, murind, renaște din propria cenușă, devenind mai frumoasă decât înainte. Este o legendă, dar nu-i deloc legendă faptul că sufletele cele mai frumoase din Sfânta Carte sunt cele renăscute din cenușă. Iob, de exemplu, căindu-se că s-a apărat în nevinovăția sa cu cuvinte nechibzuite, strigă: Mă acuz, Doamne și fac pocăință în praf și cenușă pentru greșeala mea (42,6). Se renaște mai sfânt, mai drept și mai binecuvântat de Domnul.

Din cauza unui furt sacrileg săvârșit de Acan la cucerirea Ierihonului, Iosua și soldații săi au făcut pocăință acoperindu-și capetele cu cenușă. Au îndepărtat pedeapsa care amenința poporul (Ios 7,6).

Mai târziu Iudita, Estera, Mardocheu și Iuda Macabeul au întrebuințat același mijloc de pocăință pentru a îmblânzi mânia lui Iahve.

Ieremia și toți profeții au sfătuit pe evrei să facă pocăință în același fel cu același scop.

Isus Cristos însuși aduce cenușa ca simbol al pocăinței când spune despre locuitorii Tirului și Sidonului că s-ar fi pocăit în sac și cenușă dacă ar fi văzut minunile care s-au săvârșit în Corozain și Betsaida (cf. Mt 11,21).

Tamara, pierzându-și cinstea și fecioria, își pune cenușă pe cap (cf. 2Sam 13,19).

Prin acest gest omul încearcă să-și arate starea jalnică în care l-a adus păcatul: un nimic (cf. Iob 30,19) și, pentru a-și atrage îndurarea atotputerniciei regeneratoare a lui Dumnezeu, merge până acolo încât se și hrănește cu cenușă (cf. Ps 102,10; Lam 3,16). Când pe om îl pălește plânsul, mai ales atunci când experimentează propria nulitate, își acoperă capul cu praf și cenușă: Fiica poporului meu, zice Domnul, încinge-te cu sac și presară-ți cenușă pe cap; tânguiește-te ca după moartea singurului tău fiu! Plângi amar, că fără de veste va veni nimicitorul asupra voastră! (Ier 6,26).

Așa se explică de ce Biserica din primele veacuri, având conștiința apropiatei veniri a lui Isus ca judecător, punea cenușă pe capetele tuturor credincioșilor, fără deosebire, fiindcă fiecare creștin s-a născut pentru a trăi în pocăință (Tertulian).

Însă ar fi cea mai mare ipocrizie, cea mai neagră fățărnicie, de a primi cenușa pe cap fără a avea căință de păcate în inimă, fără a avea înaintea ochilor mulțimea fărădelegilor din trecutul vieții. Consecința nepocăinței o proclamă Isus: Dacă nu vă veți pocăi, cu toții veți pieri! (Lc 13,5).

Pentru a ne atrage la pocăință, Isus a îmbrățișat-o de la ieslea din Betleem, a întărit-o cu postul celor patruzeci de zile și patruzeci de nopți și a sfințit-o cu propriul sânge vărsat pe lemnul crucii.

Impunerea și primirea cenușii pe cap constituie rugăciunea cea mai smerită ce i-o putem adresa lui Dumnezeu și din acest motiv el se arată bogat în milă (Ef 2,4), deoarece de pe această atitudine cunoaște făptura noastră și-și aduce aminte că suntem țărână (cf. Ps 102,13).

Primirea cenușii pe cap echivalează cu o mărturisire publică a păcatelor, cu o recunoaștere pe față a nimicniciei proprii și a credinței că din nimic am fost făcuți. Credem că prin primirea cenușii putem preveni judecata lui Dumnezeu, credem că putem beneficia de făgăduințele mesianice prezise de Isaia: M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți eliberarea și celor prinși în război libertatea; să dau de știre un an de milostivire al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe cei întristați; celor ce jelesc Sionul să le pun pe cap cunună în loc de cenușă, untdelemn de bucurie în loc de veșmânt de doliu, preamărire în loc de deznădejde (61,1-3).

Abatele Pafnuțiu, mânat de un zel sfânt, și-a propus să convertească o femeie păcătoasă, numită Taisa, care ducea la pierzare un mare număr de tineri. Mergând în căutarea ei, o găsește într-un mare oraș din Egipt. Arătându-i starea mizerabilă a sufletului, judecata dreaptă și pedeapsa aspră care o așteaptă din partea lui Dumnezeu, a reușit să-i înmoaie inima. Taisa cade la picioarele abatelui și-l roagă să-i arate calea mântuirii. El o determină să facă o pocăință severă. O conduce la o mănăstire de fecioare, o determină să intre într-o celulă și, închizând-o acolo, a încuiat ușa și a sigilat-o, ca să nu mai poată ieși. I-a lăsat doar o mică deschizătură pe unde să i se poată da zilnic hrana necesară, ca să nu moară de foame. În clipa în care abatele voia să plece, Taisa l-a strigat și i-a cerut să o învețe o rugăciune pe care să o spună zilnic. El i-a spus: O gură așa de păcătoasă ca a ta nu merită să rostească numele sfânt al lui Dumnezeu. Totuși, stând în genunchi, cu fața plecată la pământ, îndreptată spre răsărit, vei repeta mereu: "Tu, cel care m-ai creat, ai milă de mine!" Așa a trăit Taisa trei ani, aducându-și aminte de păcatele sale și făcând pocăință pentru ispășirea lor. După acest timp, abatele Pafnuțiu s-a dus la sfântul

Antonie, eremitul, ca să-l întrebe dacă Dumnezeu s-a îndurat și a iertat păcatele unei femei atât de păcătoase. Sfântul Antonie a dat de știre tuturor pustnicilor din preajma lui și le-a cerut să se roage după intenția lui. În noaptea următoare, unul dintre ucenicii abatelui Antonie a avut un vis minunat: a văzut în cer un tron măreț, înconjurat de lumină, de îngeri și fecioare. Ah, și-a zis el, desigur că un tron atât de strălucitor nu poate fi pregătit decât pentru părintele nostru Antonie. Te înșeli, i-a răspuns o voce îngerească, acest tron îl pregătim pentru penitenta Taisa. Pustnicul vizionar nu știa cine-i penitenta Taisa și când el i-a povestit părintelui Antonie visul minunat, acesta s-a grăbit să i-l aducă la cunoștință abatelui Pafnuțiu, care, îndreptându-se în grabă spre mănăstirea unde Taisa era închisă, desfăcând sigiliul și deschizându-i ușa, i-a zis: Poți ieși. Dumnezeu ți-a iertat păcatele. La care ea a răspuns: Dumnezeu îmi este martor că, de când am intrat aici, am avut mereu înaintea ochilor povara enormă a păcatelor mele și niciodată n-am încetat să le plâng, văzându-le. Pentru că le-ai avut mereu prezente în duh, i-a zis abatele Pafnuțiu, de aceea le-a uitat Dumnezeu. Taisa a murit după cincisprezece zile, mergând să ia în stăpânire tronul pregătit de îngeri, confirmând cuvintele lui Isus despre fericirea mai mare din cer pentru îngeri când se convertește un păcătos, față de cei nouăzeci și nouă de drepți care nu au trebuință de pocăință (Lc 15,7).

Noi, să fim siguri: avem nevoie de cenușa aducătoare de pocăință și de aceea să o primim cu toată credința și smerenia!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire