pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica I-a după Crăciun - Sfânta Familie

Nașterea lui Isus și nașterea unei noi familii

În ziua de Crăciun, sfântul Ioan evanghelistul, inspirat de Duhul Sfânt, ni l-a arătat pe Isus în centrul lumii - între ai săi a venit -; în centrul cosmosului - toate prin el s-au făcut -; în centrul vieții divine - Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină -; în centrul bogățiilor spirituale - plin de har și de adevăr. Astăzi Biserica ni-l prezintă pe Isus în centrul familiei, în mijlocul unei mici familii din Nazaret, dar care, datorită prezenței sale divine, devine cea mai mare, cea mai cunoscută, cea mai sfântă și cea mai iubită.

Sfântul Iosif, în calitatea sa de tată feciorelnic, ales de Dumnezeu ca soț preacurat al Fecioarei Maria și tată purtător de grijă al lui Isus, tâmplar de meserie pe pământ, dar văzut din cer el apare ca bărbat drept, adică sfânt; Maria, fiica lui Ioachim și a Anei în timp după trup, dar aleasă de Dumnezeu din veșnicie pentru a fi mama cuvântului întrupat, văzută din cer și declarată plină de har, scutită de păcatul strămoșesc încă din prima clipă a zămislirii sale, devenită obiect de admirație chiar și pentru îngeri, deși de ocupație casnică, slujitoare smerită a Domnului în mijlocul unei sărăcii lucii; și Isus, în centrul atenției lor.

Spre a-și dovedi prezența de centru în întreaga familie umană, că acesta este locul său firesc în cer și pe pământ, Isus învie din morți, se smulge din sânul materiei inerte (într-o fracțiune de secundă, printr-un proces de reacție atomică de ordin divin, trupul s-a fotografiat în negativ pe giulgiu, ca semn că atâta timp cât vom fi în timp va trebui să-l căutăm prin întunericul credinței). Dar, spre a dovedi că profețiile s-au împlinit, că așteptarea popoarelor a luat sfârșit, că el este Mesia, Emanuel-Dumnezeu cu noi, Isus s-a retras în sânul familiei timp de treizeci de ani și aici și-a descoperit chipul său viu - divino-uman - în sufletul preacuratei și al sfântului Iosif. Aceasta fiindcă familia este nucleul vieții umane și ea trebuie să devină suportul vieții noi, menită să stea la temelia familiei noi denumită împărăția lui Dumnezeu. Dacă cea mai mică licărire de viață valorează mai mult decât întreg cosmosul material, fiindcă numai viața este lumină (cine poate înțelege să înțeleagă!), atunci în el era viața și viața era lumina oamenilor, afirmând clar: Eu sunt viața și am venit să aibă viață și s-o aibă din belșug, adică să nu mai moară, înțelegând superioritatea vieții din noua familie, în care fiecare om devine unic și stă în centrul atenției Preasfintei Treimi.

Trăind în mijlocul familiei din Nazaret, Cristos se revelează lumii ca Mesia, nu numai la templu unde afirmă că Dumnezeu este Tatăl său, dar mai ales în sânul familiei din Nazaret prin viața sa feciorelnică, mai presus decât îngerii, spre a arăta că viața nouă pe care a adus-o nu-i un rod al unirii dintre bărbat și femeie, ci rod al unirii miraculoase ca operă a Duhului Sfânt în natura umană, mai mult decât chip și asemănare de la începutul lumii. Realizând întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Mariei, realizează în sânul omenirii instrumentul prin care se pot îngeriza oamenii.

La evreii din acel timp faptul de a nu se căsători era socotit un afront adus lui Mesia și Legii lui Moise. Toți doreau să încheie o căsătorie pentru a fi în rând cu lumea, cu speranța că din sânul propriei familii se va naște Mesia. Același lucru l-ar fi făcut și Isus, dacă n-ar fi fost el însuși Mesia. Astfel, afirmația sa: N-am venit să desființez Legea și profeții, dar să desăvârșesc (Mt 5,17), ar fi fost o minciună. Dovada că Isus este desăvârșirea Legii și a profeților este însăși fecioria sa misionară, de dăruire și de slujire totală pentru o nouă familie umană, îngerizată, simbolizată mai întâi prin familia sa din Nazaret, în care mama și tatăl său purtător de grijă trăiesc asemenea îngerilor. Sfântul Ioan evanghelistul, cunoscând că Mesia a venit, nu s-a mai căsătorit, ci a considerat că cel mai frumos omagiu adus lui Emanuel este de a-i sluji în parfumul ceresc al fecioriei. Numai de la Cristos a rămas fecioria ca un document al prezenței unei noi vieți în lume prin preoții celibatari, prin călugări și persoane consacrate pentru împărăția lui Dumnezeu.

În vederea primirii lui Mesia în propria familie, evreii din Vechiul Testament căutau să-i pregătească un climat de pace, de abundență în bunuri materiale, de descendenți numeroși etc. toate ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu. În familie trebuia să domnească legea ascultării temperate de iubire. Această ascultare era nu numai semnul și garanția unei binecuvântări și prosperități prin fii, dar și un fel de a-l onora pe Dumnezeu prin părinți (lectura I-a). În Noul Testament, ascultarea după exemplul lui Isus este un fel de a-l onora pe Dumnezeu în copii, fiindcă Isus însuși afirmă: Cine îi primește, pe mine mă primește. În mijlocul noii împărății a lui Dumnezeu, Cristos stă în centru prin copii. Semnul binecuvântării nu mai stă în abundență, sănătate și prosperitate, ci în crucea la care se angajează cei care se căsătoresc. O familie este binecuvântată când știe să-l așeze pe Isus în centrul vieții sale și caută să înțeleagă și să trăiască învățătura crucii. Fecioara Maria și sfântul Iosif au fost binecuvântați datorită faptului că în centrul familiei lor era Isus cu crucea prevestită de bătrânul Simeon ca semn de împotrivire din partea lumii.

Criza din familiile moderne se datorează faptului că soții fug cu înfrigurare de cruce. Luxul și comoditatea, drogurile de orice fel vor să stea la temelia păcii. Părinții se tem de copii și copiii fug de părinți etc. Haosul prinde rădăcini în lume și dezorientarea macină credința; părinții nu-și mai înțeleg autoritatea în lumina fricii de Dumnezeu ca dar al Duhului Sfânt, ca pe un factor ce constă dintr-un ansamblu de legături spirituale dintre om și Dumnezeu, prin care să-l cinstească pe Dumnezeu ca Tată; Tată să nu numiți pe nimeni pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Mt 23,9). Numai frica de Dumnezeu, adică numai conștiința că Dumnezeu singur este Tată, poate distruge dictatura vechii mentalități părintești de stăpân peste viață, cum spun unii și azi, din păcate: Să mă asculte, că eu îi sunt tată (mamă). Eu i-am dat viață și eu îl omor!

Autoritatea părintească este în criză, fiindcă nu-și cunoaște menirea supremă, aceea de a transmite autoritatea. Părinții țin cu dinții de autoritatea pur umană și nu transmit moștenirea divină, adică legăturile spirituale cu Tatăl ceresc, fiindcă numai ele se bazează pe un dialog de iubire din care se naște frica de Dumnezeu. Iar când legăturile spirituale dintre tatăl pământesc și cel ceresc lipsesc, vor lipsi și legăturile naturale din familie dintre părinți și copii, așa cum vedem azi că numărul vagabonzilor, al abandonaților, al rătăcitorilor de pe străzi etc. este în creștere îngrijorătoare.

Dacă fiecare părinte, tată și mamă, ar fi în pace cu Dumnezeu, ar fi în pace cu ei înșiși, ar iradia pretutindeni și mereu pacea adusă de Cristos, iar întreaga viață de familie s-ar schimba într-o Liturghie familială ca la Nazaret. Casa devine cel dintâi templu în care toți cei botezați aduc lui Dumnezeu cultul spiritual din jertfe și daruri oferite cu iubire; aici se recunosc păcatele, se ține în cinste iertarea reciprocă, se ascultă cuvântul lui Dumnezeu, Isus este primit în fiecare prunc abia zămislit și masa comună constituie o adevărată întrunire pentru frângerea pâinii în bucuria inimii.

Mama renumitului cardinal Vaugham, protestantă convertită la catolicism, a avut treisprezece copii. Ce cruce, vor zice unele mame mai puțin mame. Dar ea și-a făcut din cruce un semn de glorie. Timp de treizeci de ani s-a sculat dis-de-dimineață și a mers la sfânta Liturghie spre a o oferi pentru vocația religioasă a copiilor săi. A avut cinci fete și toate s-au consacrat slujirii Domnului în diferite mănăstiri. Din opt băieți, șase au ajuns preoți, dintre care apoi unul a ajuns episcop, altul arhiepiscop și unul cardinal. Adevărată minune!

Sfântul Ambrozie obișnuia să spună: Cristos este totul pentru noi. Dacă vrei să-ți îngrijești rănile, el este medic; dacă ai trebuință de ajutor, el este tărie; dacă te temi de moarte, el este viața; dacă dorești cerul, el este calea; dacă fugi de întuneric, el este lumina; dacă umbli în căutare de hrană, el este pâinea.

Când Isus este totul pentru soți, copiii nu mai sunt o povară, ci o parte integrantă din crucea lui Isus și cresc la umbra iubirii, acolo unde înfloresc cele mai alese virtuți: credința, speranța, iubirea, fecioria, ascultarea, cumpătarea și respectul.

Luminile care fac din noaptea Crăciunului un paradis, scria papa Ioan al XXIII-lea în jurnalul său, se cheamă blândețe, ascultare, simplitate, umilință, resemnare și jertfă; un decor luminos care strălucește deasupra tuturor familiilor creștine, asupra nevinovăției copiilor, asupra întregului tineret, ca și asupra apăsătorului apus al celor bătrâni. Această lumină binecuvântată s-a aprins la Betleem și apoi a strălucit la Nazaret: lumina Răsăritului și lumina Apusului, lumina care strălucește chiar și atunci când este acoperită de nori. Sfânta Familie din Nazaret prelungește Crăciunul până în veșnicie și constituie garanția predestinării fiecărei familii creștine care îl are în centrul ei pe pruncul Isus. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire