pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Nașterea Domnului

(Liturghia din zori)

Pentru plinătatea vieții

Păstorii, ajunși la ieslea din Betleem, au găsit pe pruncul Isus așezat pe paie, pe Maria și pe Iosif în adorație. După ce au îngenuncheat și l-au adorat pe Mântuitorul, au povestit cum le-au apărut îngerii, ce le-au spus, cum au cântat și cum i-a călăuzit steaua.

Preacurata Fecioară și sfântul Iosif ascultau uimiți și apoi păstrau în inima lor cele auzite.

Păstorii s-au bucurat, nu numai pentru că cele spuse de îngeri s-au adeverit întocmai, ci și pentru faptul că ei, cei neglijați și marginalizați de societate, au fost luați în seamă de Iahve, dar mai ales că li s-a oferit posibilitatea să constate că viața aceasta are un sens: duce spre o lume plină de lumină, de bucurie și de pace; că cheia vieții veșnice este pruncul Isus, el este Cristos, Domnul, că, așa cum spune apostolul Paul în lectura a II-a: îndreptățiți prin harul lui, devenim întru speranță moștenitori ai vieții veșnice.

Din felul în care Dumnezeu tratează viața pământească, după ce luând țărână din pământ, i-a plămădit trupul și a suflat în fața lui suflare de viață pentru a fi ființă vie (Gen 2,7), după chipul și asemănarea sa (Gen 1,26), vom înțelege mai bine superioritatea vieții noi aduse de Isus, care afirmă clar: Am venit să aibă viață din belșug (In 10,10). A avea din belșug înseamnă a nu avea teamă că se va termina vreodată. Teama de moarte a intrat în lume o dată cu moartea lui Abel, ucis de fratele său Cain.

Dumnezeu, autorul vieții, intervine în apărarea operei sale și-i spune ucigașului: Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ (Gen 4,10). Cu toate că Dumnezeu nu poate lăsa crima nepedepsită, fiindcă sângele nevinovat cerea dreptate, adică acela care atentează la viața omului atentează într-un fel la viața lui Dumnezeu, totuși, fiindcă și Cain avea aceeași viață de la Dumnezeu, el nu-și pedepsește opera sa, nu-i ia viața lui Cain, ci pedepsește pământul care, se pare, că a înghițit sânge nevinovat, că s-a făcut complice la crimă prin bolovanul oferit lui Cain ca armă ucigașă. Pământul este pedepsit să nu mai producă roade pentru Cain (Gen 4,16). Pământul binecuvântat din grădina Edenului (Gen 2,15), loc al belșugului, al relațiilor interpersonale senine și al prieteniei cu Dumnezeu, se schimbă în ținutul Nod (Gen 4,16), loc al mizeriei, al singurătății și al depărtării de Creator.

Cunoscând procedeul divin, sfântul Paul spune: Dumnezeu, trimițând pe Fiul său în trup, asemenea cu trupul păcatului și pentru a ispăși păcatul, a osândit păcatul în trup (Rom 8,3). Dacă astfel este pedepsit pământul și trupul, viața lui Cain și a noastră este apărată, chiar dacă va fi fugar și rătăcitor pe pământ (Gen 4,14). Nici ucigașul, fugarul și rătăcitorul nu-și pierde demnitatea personală și Dumnezeu însuși se face garantul ei: demnitatea fiecărui om stă în viața primită de la Dumnezeu. Spune un proverb chinezesc: Chiar dacă într-o ființă umană am vedea nouăzeci și nouă la sută răutate și numai unu la sută bunătate, trebuie s-o așezăm pe scara valorilor și s-o prețuim. În acest unu la sută se manifestă paradoxul dreptății îndurătoare a lui Dumnezeu, după cum spune sfântul Ambrozie: Fiindcă fusese săvârșit un fratricid, adică cea mai mare dintre crime, atunci când a intrat păcatul, îndată a trebuit să fie lărgită legea îndurării dumnezeiești, căci, dacă osânda l-ar fi lovit îndată pe vinovat, atunci când oamenii pedepsesc, nu s-ar arăta deloc îngăduitori și nici blânzi, ci îndată i-ar da pe vinovați la osândă [...]. Dumnezeu l-a alungat pe Cain dinaintea feței sale și, după ce acesta fusese lepădat de părinții săi, l-a îndepărtat ca în surghiunul unei locuințe separate (ca într-o cușcă), căci trecuse de la blândețea oamenilor la sălbăticia fiarelor. Totuși Dumnezeu n-a voit să-l pedepsească prin ucidere pe ucigaș, fiindcă dorește pocăința celui păcătos mai mult decât moartea lui (De Cain et Abel, II,10,38: CSEL 32,408). Dumnezeu urmărește salvarea vieții pe care a pus-o în omul făcut din țărână și nu o lasă nici la dispoziția altor oameni și nici chiar a altor ființe superioare sau inferioare omului, deoarece, așa cum spune Conciliul Vatican II: Creatura fără Creator dispare... Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăși devine de neînțeles (GS 36). Pentru ca însuși ucigașul Cain să-și înțeleagă valoarea vieții sale, Dumnezeu anunță cea mai drastică pedeapsă pentru acela care ar îndrăzni să atenteze la viața lui: Dacă îl va ucide cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de șapte ori. Și Domnul l-a însemnat pe Cain cu un semn deosebit, ca nu cumva să-l ucidă cine l-ar găsi (cf. Gen 4,15).

Scriptura nu ne spune, dar ne lasă să înțelegem faptul că Abel nu a opus nici o rezistență agresiunii fratelui său Cain, acceptând moartea ca fratele său să trăiască, a simțit că cel blând va moșteni pământul, că spiritul trebuie să triumfe asupra materiei, că din sângele nevinovat vărsat pe pământ va apărea o lume nouă. Abel devine astfel chipul preotului veșnic din sânul Tatălui, care se va face mielul de jertfă pentru a înlătura păcatele lumii, ca să ne putem apropia, așa cum spune autorul Scrisorii către Evrei (12,22-24) de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu [...], de mijlocitorul noului Legământ, și de sângele stropirii, care grăiește mai bine decât cel al lui Abel.

Sângele pruncului Isus din iesle, care revelează măreția iubirii lui Dumnezeu, venit să-l verse pe pământ pentru noi, arată că omul este atât de prețios în ochii lui Dumnezeu și că valoarea vieții sale este neprețuită. De ce? Fiindcă viața cea nouă adusă de Cristos, zămislită de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei, ne deschide calea spre viața veșnică în care Tatăl a pus temelia împărăției sale ca omul, în cele din urmă, să devină înger. Viața veche din Adam nu l-a costat nimic pe Dumnezeu, a zis și s-a făcut omul ființă vie, dar viața nouă, infinit superioară, l-a costat mult, așa cum spune sfântul Petru: nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau aur, ați fost răscumpărați din traiul vostru deșert moștenit de la părinți, ci cu sângele scump al Mielului neprihănit și nepătat, Cristos (1Pt 1,18-19), ca omul să devină părtaș al naturii divine (2Pt 1,4), ca omul să nu piară, ci să aibă viață veșnică (In 3,16), devenind asemenea îngerilor lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Ca să înțelegem și mai bine belșugul vieții adus de Isus, mă voi folosi de o comparație: dacă mă privesc într-o oglindă, îmi văd chipul și asemănarea cu ceea ce sunt, dar ceea ce se vede în oglindă nu are viață, ci pare numai că are. Dacă aș avea atotputernicia voinței, aș da viață chipului meu din oglindă și acesta ar deveni ca un alt eu însumi. Când Dumnezeu s-a privit în oglindă, a zis: Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră și omul a rămas ființă vie ca imagine a vieții, chip văzut în oglindă, dar, când Dumnezeu a hotărât să ne dea viața nouă în Cristos, a voit ca acest chip și asemănare să primească viața nouă, harul, împărtășire cu natura divină, capacitatea de a comunica în mod real cu Dumnezeu prin Cristos în care natura umană, chipul și asemănarea cu Dumnezeu, formează o unitate cu natura divină, în sânul Fecioarei, prin opera Duhului Sfânt în persoana a doua din Dumnezeu. Natura umană a lui Isus, purtând amprenta Duhului Sfânt, ne poate împărtăși și nouă această amprentă și chiar ni l-a trimis pe Duhul său în inimile noastre, ca să-i putem spune lui Dumnezeu: Abba-Tată (Rom 8,15; Gal 4,6), fiindcă în planul divin trebuia să se realizeze profeția davidică din psalmul 81,6, pe care Isus o arată ca împlinită prin el însuși: Eu am zis: "Dumnezei sunteți și fii ai Celui Preaînalt" (In 10,34).

Cu această conștiință a vieții celei noi aduse de Cristos, păstorii s-au întors la turmele lor lăudând și preamărind pe Dumnezeu în calitate de fii ai Celui Preaînalt, așa cum spune Qohelet: Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; el a pus în inimile lor și veșnicia (Qoh 3,11).

Cât de mare este valoarea acestei vieți noi?

Există o poruncă: Să nu ucizi! să nu repeți crima lui Cain! Și totuși, pentru salvarea vieții celei noi aduse de Cristos, este mai bine, nu numai să nu ucizi, ci este mai bine să te sinucizi decât să-l faci pe cineva să-și piardă această viață. Spune Isus că decât să scandalizezi pe cineva, adică să-l faci să păcătuiască pierzând viața harului sfințitor, este mai bine să-ți legi o piatră de moară de gât și să te arunci în adâncul mării. Vai lumii de scandaluri! (cf. Mt 18,6-7).

Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos (In 17,3). A-l cunoaște pe Dumnezeu și pe Fiul său, înseamnă a primi misterul comuniunii de iubire cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt în viața proprie, care se deschide încă de pe acum pentru viața eternă ca o participare la viața dumnezeiască (cf. Ioan Paul al II-lea, Evangelium vitae, 37). Când nu este recunoscut Dumnezeu ca Dumnezeu, ca autor al harului, ca izvor al vieții veșnice, este trădat sensul profund al omului și este lovită armonia și comuniunea dintre oameni (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 36).

De la ieslea pruncului Isus, oamenii de bunăvoință sorb puterea de a se angaja în favoarea vieții umane, care stă la baza vieții veșnice, se angajează să alerge, asemenea păstorilor, spre orice sălaș al celui sărac, spre a-i aduce vestea mântuirii, preamărind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate.

Biserica a fost mereu în prima linie pe frontul carității: numeroși sunt fiii și fiicele sale, în special călugărițe și călugări care, sub forme tradiționale sau noi, și-au consacrat și continuă să-și consacre viața lui Dumnezeu, dăruindu-și-o din iubire pentru aproapele cel mai sărman și nevoiaș. Aceste gesturi înfăptuiesc în profunzime civilizația iubirii, fără de care existența persoanelor și a societății își pierde sensul uman cel mai autentic și viața pământească își pierde sensul vieții veșnice (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 27).

Împăratul Valentinian a dat un decret împotriva creștinilor catolici din Edessa: sau se fac ariani (erezie din secolul al IV-lea care susținea că numai Tatăl este Dumnezeu; Fiul și Duhul Sfânt sunt primele creaturi), sau vor fi dați morții. Creștinii, înspăimântați, s-au strâns în biserica "Sfântul Apostol Toma" în jurul episcopului lor pentru rugăciune. Porunca s-a dat: Să fie măcelăriți chiar acolo unde vor fi aflați! Pentru ultima dată un ofițer încearcă să-i determine să iasă din biserică și să se supună poruncii împăratului. Deodată, apare o femeie care, ținând cu o mână pe un copil și cu alta pe un altul la sân, dă buzna printre soldați și caută să intre în biserică. Crezând că nu știe ce o așteaptă, ofițerul i-a strigat: Oprește-te! Oprește-te, nenorocito! Unde vrei să mergi? Ea i-a răspuns: Îmi duc copilașii la biserică pentru a-i jertfi împăratului Cristos. Prefer mai bine să-i văd morți decât ariani! A îngenuncheat cu ei în fața altarului, împreună cu toți cei de față, oferindu-și viața pământească în schimbul vieții veșnice. Au murit? În Cristos nu moare nimeni; toți primesc plinătatea vieții și odihna lui Dumnezeu din ziua a șaptea.

Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până ce nu se va odihni în tine, spunea sfântul Augustin (Confessiones, I,1: CCL 27,1).

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire