pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a IV-a din Advent

Domnul vine

Încetul cu încetul ne apropiem tot mai mult de frumoasa sărbătoare a Nașterii Domnului. Clopotele bisericilor din toată lumea, unite cu glasul apostolilor, ne cheamă să pătrundem în unul dintre cele mai încântătoare mistere ale credinței noastre: misterul întrupării și al nașterii Domnului.

Mult timp au oftat medicii după un aparat cu ajutorul căruia să poată vedea interiorul organismului omenesc, pentru a descoperi cauza multor dureri. Descoperirea razelor X și a aparatului Röntgen în 1895 a fost o adevărată revelație revoluționară în medicină. Importanța lor nu mai are nevoie de demonstrație. Ceea ce sunt razele X pentru trup, aceea este, într-un fel spus, Cristos pentru suflet. El vine și ne face capabili să vedem în sufletul nostru, să descoperim cauza tuturor durerilor, a bolilor, pentru a le extirpa. El ne ajută să pătrundem în tainele divine pentru a extrage medicamentul miraculos al vindecării; el ne-a descoperit că boala cea mai periculoasă este aceea de care nu ne dăm seama că o avem și trăim cu dânsa, crezându-ne sănătoși. Această boală este mândria.

Din prima lectură aflăm că regele David voia să construiască un templu pentru cultul lui Iahve, pe care Cel Preaînalt nu-l acceptă. De ce oare? Nu Dumnezeu avea nevoie de templu pentru a se odihni în el, pentru a se calma, pentru a se vindeca de vreun resentiment față de oameni, pentru a sta închis și la discreția oamenilor, ci omul avea trebuință de vindecare, de reînnoire totală care să pornească nu din exterior, ci din interior.

La planul mic al regelui David, Dumnezeu răspunde cu grandiosul program al mântuirii: Eu voi zidi casa ta pe veci. Urmașul tău îmi va fi Fiu și eu îi voi fi Tată. Scaunul lui de domnie va dura în veci.

David a intenționat construirea unei case de piatră, un templu măreț; Dumnezeu intenționează o casă spirituală, o familie, o adevărată casă formată prin unirea dintre dumnezeire și omenire. Prin întruparea lui Mesia, Dumnezeu a realizat minunea minunilor: unirea ipostatică, adică unirea dintre natura divină și cea umană într-o singură persoană, în cea de-a doua persoană din sânul Preasfintei Treimi. Numai prin intermediul acestei uniri miraculoase omul poate privi, poate pătrunde în esența divină, poate ajunge la vederea adevăratei fețe a lui Dumnezeu, în tainele cerești, spre a-și da seama de ceea ce este valoare, spre a se altoi pe vița divină, eliminând seva păcatului aducătoare de moarte veșnică. Domnul vine să pună bazele unei familii sănătoase printr-un legământ veșnic dintre Dumnezeu și om, legământ bazat nu pe cuvinte sub formă de contract, ci bazat pe natură, pe unirea dintre două firi diferite într-o nouă formă de viață. Numai prin această nouă formă de viață vom reuși să citim planurile, să descifrăm schițele, să dezlegăm enigmele istorice ale voinței divine. În zadar privește un copil de clasa I planurile unui inginer, fiindcă nu înțelege nimic. Va înțelege treptat, dacă va asculta de profesor pe parcursul multor ani de studii. De când compatriotul nostru Ieremia a fost declarat fericit la 30 octombrie 1983, foarte mulți s-au rugat pentru a obține o minune, o vindecare, o înviere etc. Mulți bolnavi și-au pus speranța în mijlocirea lui. Dar Dumnezeu s-a arătat mai darnic: la un an după ce a fost declarat fericit, în ziua de 30 octombrie 1984, Mons. Ioan Robu primește numirea de episcop. Nu era mai necesar decât orice vindecare? O dieceză își vindecă, nu o rană, ci își primește capul întreg după zeci de ani de lipsă.

Prin urmașul făgăduit de Dumnezeu lui David, adică prin Isus, omenirea întreagă și-a primit capul prin care înțelegem sensul vieții noastre, anume că viața pământească este o portiță spre viața îngerească prin care putem moșteni împărăția Tatălui veșnic, că sufletul și-a luat zborul spre infinit, lărgind perspectiva istoriei până la orizontul divin.

Pe poarta unui vechi oraș din India s-a descoperit nu de mult următoarea inscripție: Isus, pacea fie cu el, a zis: "Lumea este numai pod, treci peste el, dar casa nu ți-o zidești pe el". Casa noastră este zidită din veci de Tatăl ceresc; Isus pune temelia permanentizării omului în această casă care este cerul. În schimb, omul se angajează ca pe acest pământ să fie templul Duhului Sfânt în care să se pregătească și să se păstreze esența fericirii veșnice, balsamul durabilității ființei umane pentru a nu fi corupt de otrava păcatului.

Ceea ce suntem chemați să realizăm pe acest pământ este ceea ce îi place lui Dumnezeu: virtutea.

Când Israelul a pierdut tronul regal și nici un urmaș al lui David nu mai avea pretenție la așa ceva, poporul s-a descurajat în așa măsură că punea în dubiu realizarea făgăduințelor divine făcute patriarhilor și profeților. Dar mai valoroasă este virtutea decât tronul. Prin umilința Fecioarei Maria, prin fidelitatea ei, prin disponibilitatea în a primi tot ceea ce este sfânt, prin credința și iubirea ei statornică și prin dreptatea și ascultarea sfântului Iosif, Dumnezeu realizează făgăduința făcută lui David: venirea lui Mesia pe tronul virtuților și al firii necorupte din sânul Mariei. Preacurata este Tronul lui David. Dumnezeu îi dăduse regelui David tronul lui Israel fiindcă îl găsise bărbat după inima sa, adică drept. Dreptatea i-a adus tronul de domnie. Preacurata Maria, tronul tuturor virtuților, plinătatea dreptății lui David, devine tronul sfânt al lui Mesia.

Cristos vine și iar vine, tocmai pentru a ne da posibilitatea de a-l privi, de a-l imita. Când cineva îți pune o întrebare interesantă sau îți spune ceva, dacă n-ai înțeles de prima dată, îi spui frumos: Vă rog să repetați! Lui Isus îi putem spune de zeci și sute de ori: Doamne, te rugăm frumos, mai arată-ni-te încă o dată, ca să te cunoaștem, să te înțelegem și să te urmăm mai bine, să te iubim mai mult.

Isus vine la noi ca prunc, nu ca să-l privim de sus în jos, ci ca să ne înălțăm privirile spre virtuțile curate ca neaua de pe înălțimile munților. Să nu comitem greșeala domnului Perichon, despre care vorbește dramaturgul Labich în piesa sa Le voyage de M. Perichon! Mic burghez, cu orizont îngust, dar foarte vanitos, încântat de propria lui persoană, îl indispunea priveliștea munților Alpi, care se ridicau maiestuoși atât de mult deasupra capului său. Trebuind să-și ridice mereu capul, ca să privească piscurile albe, se simțea amețit de înălțimea lor și orbit de sclipirea imaculată a zăpezilor. Supărat, tocmește un pictor care să-i facă un tablou în care cei mai înalți munți din Europa să apară mici de tot, în timp ce el, domnul Perichon, ca un uriaș să se uite la ei de sus. Isus vine, nu pentru a-l privi, nici de sus, asemenea domnului Perichon cu munții, nici de jos, precum copiii pe Moș Crăciun cu sacul plin, ci spre a ne deschide urechile ca să auzim glasul lui Dumnezeu, spre a limpezi privirile noastre ca să vedem cele cerești din istoria mântuirii, spre a dezlega limba noastră ca pentru toate să-i aducem laudă, ca să-i devenim mamă, frate și soră prin ascultarea cuvântului său (Mt 12,50).

David, regele lui Israel, era neliniștit, îl mustra conștiința că el are palat, iar Dumnezeu nu are nici măcar o casă, iar Arca alianței stătea într-un cort.

Care este neliniștea noastră înainte de nașterea Domnului? Nu ne mustră conștiința că nu avem virtuțile necesare intrării în împărăția lui Dumnezeu? Nu ne mustră conștiința că îl lăsăm pe Isus în ostia albă din tabernacolul rece și noi ne bucurăm de căldură, mâncare și băutură?

Un tânăr, mergând spre un târg, a văzut într-o grădină o grămadă mare de moloz. Fusese un palat. Se zvonise că ascundea în zidăria lui o comoară. Căutătorii zeloși l-au scotocit în toate cărămizile, dar în zadar. Tânărul a voit să-și încerce și el norocul, scotocind pe unde i se părea că alții n-au căutat destul. Spre seară, obosit, s-a scuturat de praf, când zărește la picioarele sale o cutiuță de carton căreia nimeni nu-i dăduse nici o importanță. A ridicat-o și, deschizând-o, găsește în ea un bilețel pe care era scris: O inimă curată să fie comoara ta pe pământ, căci numai pe ea nu ți-o poate fura nimeni. O inimă curată și o conștiință liniștită, acestea sunt cele mai mari comori, cele mai prețioase bunuri, deoarece numai pacea, nu aurul sau luxul, îl fac pe om cu adevărat fericit. Tânărul a meditat și s-a convins că ceea ce căuta trebuia realizat în sine, în sufletul său. David credea că îl va face fericit pe Dumnezeu într-o casă sau într-un palat de lux, pe când el ne vrea sufletul cu bogăția virtuților. Fericirea mea este să fiu cu fiii oamenilor (Prov 8,31). Fericirea noastră stă în a fi cu Fiul lui Dumnezeu. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire