pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a III-a din Advent

Teologia bucuriei

Prima lecție de școală a copiilor din clasa I din Japonia este dedicată zâmbetului. Copiii sunt învățați să zâmbească, să râdă, să fie veseli, să se bucure. Orice lucru făcut cu bucurie este făcut mai bine, mai ușor și cu mai mult folos. Dumnezeu a zâmbit când a început creația. Găsind că toate sunt foarte bune (Gen 1,31), omul, purtând amprenta sa, trebuie să se bucure.

Nu suntem la prima lecție de școală, dar nu strică să ne reînnoim învățătura despre teologia bucuriei, de a fi veseli în Domnul. Nu ca și cum am fi la prima lecție de religie, dar Crăciunul are menirea să ne dea bucuria, zâmbetul fericit al copilăriei, iar noi trebuie să știm să acceptăm, să păstrăm și să împărtășim această fericire cu alții ca pe un adevăr de credință, chiar și îngerilor din cer.

Unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, Păstorul lui Hermas, spune: Depărtează de la mine întristarea, fiindcă ea este sora îndoielii și a mâniei; ea îl supără pe Duhul Sfânt și chiar îl alungă. Îmbracă-te în haina veseliei care totdeauna este plăcută Domnului și bucură-te într-însa! Fiindcă omul vesel face pururea bine și se gândește veșnic la bine și disprețuiește întristarea. Curăță-te de răutatea întristării și vei lăuda pe Domnul; și toți vor lăuda pe Domnul, care alungă de la sine întristarea și îmbracă haina veseliei.

Afară de aceste argumente atât de frumoase, lecturile de azi de la Liturgia cuvântului ne mai oferă altele și mai frumoase.

Profetul Isaia se bucură de darul Domnului: a fost chemat să fie profet. Bucuria este cu atât mai mare cu cât ceea ce are de profețit este un mesaj de bucurie, o veste bună.

Cine nu se bucură când primește un dar? Darul este simbolul și materializarea unui afect spiritual, cel mai prețios, care este iubirea, caritatea. Or, dacă profetul a fost chemat de Dumnezeu să anunțe fericirea, el se bucură mai mult pentru faptul că a fost ales pentru această misiune. Cu atât mai mult trebuie să prețuim noi caritatea divină care ne-a chemat să trăim fericirea pe care Isaia a fost chemat să o vestească, anume că făgăduințele divine se vor împlini curând și Mesia va apărea din clipă în clipă.

Cei 150 de psalmi ai lui David, regele profet, pe care și noi îi cântăm între lecturi, încep cu o notă majoră: Fericit bărbatul care n-a umblat după sfatul necredincioșilor și îi termină tot pe un ton de bucurie: Lăudați pe Domnul în glas de trâmbiță, în psaltire și alăută, în timpane și în horă, în strune și organe, în țambale zăngănitoare!

Ce să mai spunem despre imnul Maicii Domnului? Ea cântă: Sufletul meu preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că mi-a făcut lucruri mari (Lc 1,46-47). În preacurata Maria s-a împlinit o făgăduință destinată nouă: mântuirea, viața cea nouă care ne este absolut necesară pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, în viața veșnică. Dacă am ști să prețuim acest dar, i-am cânta zilnic lui Dumnezeu din toată inima și cu toată bucuria.

Isus ne-a făgăduit că va veni a doua oară cu mărire și glorie cerească, înconjurat de sfinți și îngeri (cf. Mt 24,30), va veni să mărească, să desăvârșească fericirea primei veniri, va veni să ne facă părtași de bucuria învierii și a vieții veșnice. După cum prima venire s-a realizat, așa se va realiza și a doua. Prima este profeția celei de-a doua și noi suntem chemați să o vestim lumii întregi. Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Aceasta este dovada de credință a primilor creștini: o bucurie transpusă în rugăciune. Și noi?

Sfântul Paul vrea ca noi să înțelegem că voința lui Dumnezeu față de noi este de a ne bucura (cf. 1Tes 5,18). Credincioșilor din Corint le scrie: Suntem cooperatori la bucuria voastră (2Cor 1,23); galatenilor le urează: iubire, bucurie, pace, răbdare (5,22); romanilor le scrie: Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt (14,17); de asemenea și credincioșilor din Filipi: Fiți părtași la bucuria mea (1,7). Adevărata bucurie o simte acela care se simte chemat să-i facă fericiți pe oameni, să-i facă adevărați creștini. Un creștin trist este un monstru, un nonsens, spunea cineva (Memorator scriptural), iar dictonul: Un sfânt trist este un trist sfânt este o certitudine în spiritualitatea Bisericii, fiindcă nu poate fi în religia iubirii acela care nu trăiește viața în bucuria adevărurilor revelate de Dumnezeu. Începutul mântuirii în chip sensibil își are clipa sa istorică pe pământ o dată cu glasul arhanghelului Gabriel, care s-a adresat Fecioarei la Nazaret: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine (Lc 1,28). Arhanghelul s-a bucurat când a primit misiunea de a aduce lumii vestea mântuirii. Asemenea arhanghelului Gabriel și noi spunem de zeci de ori pe zi: Bucură-te, Marie, cea plină de har, dar simțim bucuria mântuirii? O vestim și altora? Preacurata s-a dus în grabă la verișoara sa Elisabeta spre a o face părtașă de bucuria ei și Elisabeta se umple de Duhul Sfânt și fericirea ei se transmite pruncului din sân (cf. Lc 1,44).

Bucuria adevărată este aceea care se împărtășește prin puterea Duhului Sfânt, care eliberează de păcat și sfințește. Îngerii vestesc păstorilor bucurie mare, nu numai pentru ei, ci pentru întreg pământul (cf. Lc 2,10).

Prin ce arătăm că o moștenim și noi? Isus va mări bucuria creștină prin toată viața sa, dar mai ales prin înviere, spunând ucenicilor și femeilor mironosițe: Bucurați-vă! (cf. In 20,20).

Paradoxal, Isus pune izvorul fericirii în cruce, adică în sărăcie, lacrimi, răbdare, foame și sete, dărnicie, ispite, teamă și prigoană, zicând: Fericiți cei săraci... cei ce plâng... cei blânzi... cei ce flămânzesc și însetează etc. așa cum cunoaștem din predica de pe munte (cf. Mt 5,2-10).

Tot el este acela care ne dă cheia de la templul fericirii veșnice: copilul. Cum intră un străin în casă, copilul din brațele mamei simte dintr-o privire dacă este un om bun sau rău. Dacă este bun, îi zâmbește, îi întinde mânuțele; dacă este rău, își ascunde fața la sânul mamei. Or, când Isus se apropia de vreo localitate, primii care îi ieșeau în cale și-l întâmpinau cu bucurie, cum a fost și la intrarea în Ierusalim, erau copiii, care, uneori, erau atât de fericiți și de îndrăzneți cu Isus, că ucenicii socoteau că este de datoria lor să-și apere Învățătorul cu forța. Isus însă le spunea: Lăsați copiii să vină la mine, deoarece a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu (Lc 18,16). Tot cel care venea în contact cu Isus și gusta din fericirea lui lăuntrică se umplea de viața cea nouă și căpăta o încredere deplină în iubirea lui, de aceea a spus: Dacă nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18,3). Iată cheia de la templul fericirii: încrederea deplină în iubirea lui Isus.

Cineva mai spunea că zâmbetul copiilor este bucuria lui Dumnezeu. Cred că a avut dreptate. Părintele Faber spunea: Veselia cinstește cel mai mult pe Creator, deoarece ea este dovada că suntem mulțumiți cu el. Aneta di Rocca adaugă: Acolo unde începe păcatul, încetează bucuria. Sfântul Toma de Aquino, care a pătruns atât de adânc în tainele lui Dumnezeu, spune: Un lucru nu pot nici să-l înțeleg și nici să-l pricep, că anume, un om cu păcatul de moarte pe suflet, cum poate fi câteodată voios!

Isus este Fiul Omului fericit fiindcă a fost un contemplativ al naturii. Admirând măreția operelor Tatălui ceresc din univers, el și-a învelit cele mai minunate învățături prin peisajele naturii, care sunt zâmbetul lui Dumnezeu materializat în flori, păsări, pomi, soare, lună, stele, miei etc.

Isus este omul care a captivat pe ucenici. Aceștia și-au lăsat familiile și tot ce aveau. Au fost vrăjiți de pacea și fericirea sa. De aceea, la încheierea vieții sale pământești, Isus le spune: Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină (In 15,11).

Spuneam în predica din duminica trecută că pocăința noastră trebuie să stea la temelia unui cer și a unui pământ nou în care să domnească dreptatea, adică bucuria, fericirea cu toți oamenii, cu toți îngerii și în primul rând cu Dumnezeu.

Glasul lui Ioan Botezătorul: Îndreptați-vă pe calea Domnului, ne arată calea fericirii, a eliberării din sclavia păcatului și a diavolului. Când ucenicii lui Isus au fost trimiși pentru prima dată să vestească împărăția lui Dumnezeu, ei s-au întors fericiți că li s-au supus duhurile rele, dar Mântuitorul îi înalță la fericirea deplină și le spune: Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri! (Lc 10,20).

Istoricul Plutarh povestește că a văzut un om care se străduia să pună vertical, în poziție de drepți, un mort. Îl sucea, îl răsucea, îl rezema, îl sprijinea, mortul cădea. În cele din urmă, obosit, s-a lăsat păgubaș, zicând: Nu se poate. Îi lipsește ceva din intern. Desigur, îi lipsea sufletul. La fel, creștinul care nu are în sine sufletul sufletului său, adică pe duhul fericirii pe care se sprijină însăși ființa lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt, nu poate sta drepți în împărăția cerurilor spre a se bucura contemplând veșnic minunile Domnului.

Concluzia este clară: Să ne bucurăm în Domnul în toate zilele vieții noastre! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire