pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a II-a din Advent

Pocăința profetică

Isus, vorbind despre convertirea unui păcătos, a spus că mai mare bucurie este în cer pentru îngerii lui Dumnezeu decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au trebuință de pocăință (cf. Lc 15,7).

Meditând cele spuse de Isus, sfântul Bernard a ajuns la următoarea concluzie: Lacrimae poenitentium, vinum angelorum - Lacrimile penitenților sunt vinul îngerilor.

Datorită acestor afirmații, ne întrebăm: oare îngerilor din ceruri nu le este suficientă vederea feței lui Dumnezeu pentru a fi fericiți pe deplin? Îngerii văd mereu fața senină și plină de iubire a lui Dumnezeu, văd caritatea lui în bogăția de har pe care o revarsă asupra lumii, văd cum bunătatea și atotputernicia sa se revarsă în univers prin noi capodopere, văd revărsarea înțelepciunii sale în alcătuirea oricărei ființe etc. Revelația divină a fost, este și va fi mereu motiv de bucurie, nu numai pentru om, dar și pentru îngeri și pentru orice făptură inteligentă. Ceea ce i s-a descoperit sfântului Petru, anume: În Ziua Domnului, cerurile vor pieri cu vuiet mare; stihiile arzând se vor desface, pământul și lucrurile de pe el vor arde cu totul. Dar noi așteptăm, potrivit făgăduinței lui, ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea (lectura a II-a: 2Pt 3,8-14), aceasta o știu și îngerii. Ei înțeleg mai bine decât noi ce înseamnă mărețul spectacol al unei noi creații, fiindcă au fost martori oculari la prima sau la cine știe câte, dar aceasta se anunță cu totul deosebită fiindcă în ea vor domni dreptatea, sfințenia, armonia, pacea și fericirea. Din acest motiv așteaptă Ziua Domnului cu mult interes și mare nerăbdare, bucurându-se de orice faptă omenească menită să grăbească venirea acelei zile. Multe dintre faptele omului prevestesc un viitor fericit, precum este rugăciunea: Când te rogi, intră în cămăruța ta, închide ușa și roagă-te Tatălui tău; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti (Mt 6,5); pomana: să fie făcută în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti (Mt 6,4); Euharistia: Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer. Dacă cineva va mânca din pâinea aceasta, va trăi în veci (In 6,51). Dar pocăința apare drept cea mai profetică dintre toate. Sfântul Petru vorbește despre întârzierea venirii Domnului ca despre un dar necesar îmbogățirii conținutului teologic al pocăinței: ca omul să aibă timp de pregătire, de cât mai multe fapte bune. Noul cer și noul pământ par să fie mai mult un rod al pocăinței decât opera atotputerniciei divine. De fapt, așa este: pocăința pune în mișcare atotputernicia divină pentru a realiza o nouă creație, un nou izvor de fericire pentru îngerii și aleșii săi. Văzută astfel, pocăința este și o chemare la colaborare cu atotputernicia divină. Nu se bucură Dumnezeu umilindu-ne, ci înălțându-ne. Pocăința nu este o treaptă pe care coborâm, ci pe care urcăm. Pentru aceasta actele de pocăință supremă au fost înălțate de Cristos la rangul de sacramente. Așa avem Botezul, ca prim act de pocăință, prin care ni se iartă păcatul strămoșesc și toate cele săvârșite anterior, dacă este botezat un om matur; devenim creștini, frați ai lui Cristos, fii adoptivi ai Tatălui ceresc, temple ale Duhului Sfânt și moștenitori ai împărăției cerurilor. Și câtă bucurie este în familie la Botezul unui copil! Al doilea botez, Spovada, prin care preotul, în numele lui Dumnezeu, ne iartă păcatele și redobândim harul sfințitor. Spovada sau Pocăința este actul de smerenie care ne înalță, dar mai ales ne profețește strălucirea zilei în care va veni Domnul. La fiecare spovadă ar trebui făcută o sărbătoare mai mare decât la nuntă! Tot așa mai avem Euharistia, ca act de pocăință, fiindcă la Cina cea de Taină, Isus, luând potirul cu vin și consacrându-l în preasfântul său sânge, oferind și apostolilor această putere, le-a spus: Beți din acesta toți, căci acesta este sângele meu de legământ, care va fi vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor (Mt 26,28).

Iată pentru ce spunea sfântul Bernard că lacrimile celor care fac pocăință sunt vinul îngerilor! Prin primirea cu vrednicie a sfintei Împărtășanii, trupul și sângele lui Cristos se schimbă pentru îngeri în vinul ceresc și le umple inima de fericire la gândul apropierii Zilei Domnului în splendoarea noii creații.

Ioan Botezătorul și-a început activitatea penitențială în pustiu. Acest fapt este pus în evidență mai ales în Evanghelia după sfântul Marcu; el își începe scrierea cu acest episod, spre a arăta că Înaintemergătorul a schimbat pustiul într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu și cu oamenii. Aici suntem chemați să acționăm și noi, în vastul pustiu din sufletul nostru, deoarece păcatul nu-i altceva decât un pustiu, o lipsă a harului. În locul acestui pustiu trebuie să facem un loc de întâlnire cu Dumnezeu și cu semenii noștri în sinceritate și adevăr, în iubire și slujire. De aici pornește o nouă creație, realizarea unui om nou menit unui pământ nou și unui cer nou. Aceasta este o chemare divină pe care omul trebuie să o simtă. Cel care nu-i dă ascultare rămâne în pustiul sufletului său, fără să se întâlnească cu cineva, fără să audă pe cineva, fără să vadă pe cineva, și, încetul cu încetul, se înspăimântă de singurătate, se descurajează și poate ajunge chiar la disperare și sinucidere, sau poate ajunge ca acea tânără care, pe patul de moarte fiind, își privea mâinile goale și vărsa lacrimi amare. Întrebată de ce plânge, ea și-a arătat mâinile goale, zicând: Cum să mă prezint în fața lui Dumnezeu cu mâinile goale? În mâinile goale ținea singurătatea pustiului din inimă. Și noi, cum stăm cu inima? Din plinătatea sau goliciunea inimii vorbește gura.

Poporul israelit avea obiceiul de a condensa timpul istoriei și generațiile pentru a se apropia cât mai mult și cât mai repede de clipa sosirii lui Mesia. În câteva generații erau cuprinse mai multe secole. Obiceiul nostru este invers, adică de a îndepărta cea de-a doua venire a lui Isus, de a amâna sosirea Zilei Domnului prin lipsa de pocăință. Numai că lipsa de pocăință duce la pierderea credinței. În acest sens a pus Isus întrebarea sfidătoare: Oare, când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ? (Lc 18,8).

Așteptarea venirii iminente a lui Isus este un semn de intimitate, de iubire. Suferind din cauza lipsei de credință, mulți creștini ai timpului nostru, nu numai că nu sunt nerăbdători să-l vadă, dar ar voi să vină cât mai târziu.

Lipsa de înțelegere a sensului teologic pe care îl are pocăința, a sensului ei profetic, ne face nepăsători. În realitate, ar trebui să facem cu cele spirituale mai mult decât facem cu cele materiale. De exemplu, când vine primăvara și înfloresc pomii, nu privim cioturile, ramurile uscate, crăpăturile din scoarță, nici scorburile pline de putregai, ci frumusețea florilor și ne delectăm cu parfumul lor îmbătător; iar toamna, nu privim frunzele uscate, crengile rupte de vânt, ciucurii de omizi etc., ci fructele aromate. Sau, după cum ne învață sfinții, maeștrii vieții spirituale, să facem așa cum fac matematicienii în studierea corpurilor! Ei consideră numai dimensiunile: lungimea, lățimea, înălțimea; forma lor: rotundă, rombică, pătrată; cantitatea: în kilograme, tone etc. nu și structura materiei din care sunt făcute. Tot așa și un creștin, un bun slujitor al lui Dumnezeu, în toate faptele sale va lua seama numai la voința lui Dumnezeu în care stă toată frumusețea, tot binele și tot adevărul, în a admira fructele izvorâte din împlinirea acestei voințe. În împlinirea voinței lui divine stă toată pocăința vieții noastre și în realizarea ei integrală stă toată fericirea viitoare. Chemarea la pocăință constituie chemarea dragostei creștine, o dragoste nesentimentală, dar definită de îndatorirea precisă și concretă. O astfel de dragoste face ca creștinismul să nu devină o religie închisă, orientată numai spre mântuirea propriului suflet. Convertirea la caritate umple sufletul de bucurie fiindcă permite depășirea izolării și închisoarea în care au fost zăvorâte raporturile existente astăzi și duce la mărturisirea evangheliei cu toate urmările publice inerente (Memorator scriptural).

Pocăința este forma supremă a vestirii evangheliei care prevestește că Ziua Domnului va consta în faptul că el va paște turma sa ca un păstor și cu brațul său o va aduna. Pe miei îi va purta la pieptul său și se va îngriji de oile care alăptează (Is 40,11).

Așadar, voi toți, care suferiți din cauza unui soț rău, bețiv, nervos, vicios, voi, care suferiți din cauza calomniilor, persecuțiilor de orice fel, din cauza lipsurilor materiale și spirituale etc. voi toți ascultați glasul Domnului care spune: Mângâiați! Mângâiați pe poporul meu! Munca de rob a luat sfârșit. Suferințele voastre, având rolul de pocăință, vă vor fi izvor de fericire.

Dă, Doamne! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire