pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XXXIII-a de peste an

Teologia efortului

Cu cât un turn de biserică se clădește, înălțându-se tot mai sus, cu atât munca devine tot mai anevoioasă și cere un efort sporit pentru a-l aduce la bun sfârșit.

Anul liturgic, ciclul A, se apropie de sfârșit. El a avut, mai are azi și încă duminica viitoare, menirea să ne înalțe spre Dumnezeu și în împărăția sa. Ni se cere efort sporit.

După ce Isus ne-a spus în mod clar că împărăția lui Dumnezeu, începând din zilele lui Ioan Botezătorul și până azi, se dobândește cu silință, cu mult efort și numai acei care se silesc mai mult o dobândesc (cf. Mt 11,12; Lc 16,16), tot așa am constatat și noi în duminicile precedente. Dar azi ni se cere în chip deosebit un efort și mai mare. Efortul depășește munca obișnuită, el este elanul inspirat de a munci mai mult decât pentru a ne împlini o simplă datorie. Efortul ni se cere în vederea venirii zilei Domnului.

Atât credința, cât și știința, admit un sfârșit al istoriei omului pe pământ. El va fi marcat de venirea lui Isus ca judecător. Important este nu când va veni, ci cum ne va găsi. De aceea să luăm aminte la învățătura lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi!

Femeia face parte din sexul slab. Efortul, antrenamentul și exercițiul zilnic o pot face tare, mare, cinstită, apreciată, lăudată. Efortul ridică pe cei slabi, săraci, disprețuiți, marginalizați, chiar dacă sunt mai puțin dotați fizic sau intelectual.

În lumina credinței, femeia devine liberă prin efortul depus în realizarea menirii ei ca persoană socială: Își deschide mâna către cel lipsit și o întinde către cel sărac; ca soție: duce soțul la bogăție și-i va face numai bucurie; ca mamă: lucrează cu hărnicie, toarce lâna și inul pentru a-și îmbrăca toți copiii, pe care i-a primit din partea lui Dumnezeu ca pe mesagerii păcii în familie, ca pe viitori stâlpi ai societății și durabilității neamului omenesc. Dezvoltarea acestor trei calități: persoană socială, soție și mamă, trebuie să fie nediferențiată, fiindcă neglijarea uneia în favoarea alteia diminuează armonia căminului, a vieții. Așa cum un picior mai scurt, altul mai lung, altul și mai lung sau și mai scurt la un patruped îl face monstru, la fel, dezvoltarea diferențiată a datoriilor femeii șochează neplăcut. Numai afirmarea lor în mod egal îi atrage lauda de slugă bună și credincioasă. Or, ca o femeie să se poată afirma pe acest întreit tărâm, i se cere un efort deosebit. Care îi va fi resortul? Frica de Dumnezeu. Fiindcă femeia nu este un obiect decorativ, ci un depozit de valori: virtuți, haruri și carisme, ea trebuie să fie conștientă, nu numai de energiile creatoare de care dispune, ci și de faptul că toate acestea îi conferă tripla autoritate cu care trebuie să răspundă în fața lui Dumnezeu, ea trebuie să fie o doamnă, adică să știe cum să dispună de tot ceea ce a primit pentru a-i face fericiți pe cei din jur, dăruind.

Vizitând muzeul Luvru din Paris, am întâlnit o mulțime de turiști stând zeci de minute în șir în fața unui tablou: Gioconda de Leonardo da Vinci, femeia care zâmbește mereu, dar nu face nimic, parcă stă și râde de cei care stau și o privesc, când au alte lucruri mai bune de făcut în ei înșiși, ca să poată zâmbi viu în fața altora.

Persoana umană nu-și poate păstra darurile naturale și supranaturale decât mărindu-le prin aportul și efortul personal. Adevărata viață, care este cea spirituală, înseamnă dinamism, progres, investiție tot mai mare pentru înălțarea omenirii la izvorul fericirii, la Dumnezeu. Marea liniștită era pentru navigatorii din vechime cea mai periculoasă; corăbiile stăteau locului, marinarii terminau proviziile, soarele îi ardea, arșița îi deshidrata și nu rareori își găseau obștescul sfârșit pe oglinda nesfârșită a mărilor. Dacă Dumnezeu permite furtunile ispitelor, lipsurilor materiale și spirituale, povara mai multor copii, o soacră furtună, un soț fulger și trăsnet etc. vrea să le ofere vântul necesar de care să se poată folosi pentru a ajunge la portul mântuirii.

Sfântul Paul îndemna pe credincioșii săi din Tesalonic să depună efortul de a veghea, de a se menține treji, ca nu cumva ziua Domnului să-i găsească dormind. Domnul vine să dea, numai că acela care doarme nu poate întinde mâna să primească și nu-l poate urma pe calea spre Tatăl.

De multe ori acest efort devine epuizant. Cei care lucrează pe timp de noapte o știu prea bine. Cei care stau la cârma vaselor sau la bordul aeronavelor, la volanul mașinilor sau la maneta instalațiilor din uzine, caută tot felul de remedii împotriva lui moș Ene și a zeului Morfeu. Credința, nădejdea și iubirea sunt cele mai bune medicamente sufletești împotriva somnului și a nepăsării sau indiferenței spirituale. Veghează cu adevărat acela care își face intenția sfântă dis-de-dimineață, o întărește cu semnul sfintei cruci și pornește hotărât să împlinească voia lui Dumnezeu prin Isus Cristos, spre slava numelui său. Veghează acela care nu are odihnă în a căuta și în a împlini voia Tatălui chiar și atunci când se odihnește și doarme.

Efortul sfânt apare mai luminos în parabola evangheliei de azi.

Un talant era o monedă de aur cam cât discul mediu de floarea soarelui. A dispune de câțiva talanți însemna a fi posesorul unei adevărate comori. Pentru a mai câștiga încă alți talanți, era necesar un efort, poate chiar un risc prin investirea lor, dar se merita, fiindcă se putea ajunge, nu un datornic, ci un patron.

Dumnezeu încredințează omului talanții - talentele sau darurile naturale și supranaturale - pentru că vrea ca omul, coroana creației din lumea văzută, să nu rămână mereu un simplu muncitor, un simplu funcționar, o simplă slugă cu care nu se poate avea alt raport decât cel prevăzut în contractul de muncă - atât cât fac, atâta îmi dai salariu - ci vrea ca el să-i devină asociat la finalizarea planurilor sale, un intim interlocutor pe postul de prieten și chiar de frate.

Dumnezeu cere concursul activ și cauzal al omului, fiindcă efortul este o cerință esențială a mântuirii, se înscrie în acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos și așa să intre în slava sa (Lc 24,26), el nu vrea ca omul să se nască la o viață nouă fără acceptul voinței și efortul întregii sale ființe, cum spune sfântul Augustin: Cel ce te-a creat pe tine fără tine, nu te mântuiește pe tine fără tine. Creându-l pe om prima dată fără aportul său, ca să fie om i-a dat darul libertății și conștiința responsabilității. Responsabilitatea față de libertate se verifică și se valorifică prin efortul continuu, deoarece viața nu este nici povară și nici sărbătoare, ci este terenul de formare a libertății, a capacităților, a personalității. Chiar dacă cineva n-ar primi de la Dumnezeu nici un talant în plus față de cel al vieții de om, tot nu are dreptul să-l îngroape, ci trebuie să se afirme pe măsura valorii vieții, care este un dar de valoare infinită. Edificator este exemplul unui om, considerat de mulți neom, din timpul Primului Război Mondial. Se numea Untan. Era fără mâini din naștere. Conștient de ceea ce are, și-a propus să facă numai cu picioarele ceea ce alții nu fac nici cu mâinile. Se spăla, se rădea, se îmbrăca, mânca, întorcea foile cărții, ba chiar cânta și la vioară cu degetele de la picioare. Astfel a ajuns la vârsta de 65 de ani, câștigându-și viața cu munca lui, dând o mare pildă celor cu ochi, fără să vadă; celor cu mâini, fără să lucreze. Când miile de spectatori, adunați împrejurul bazinului de pe malul Dâmboviței, l-au văzut pe omul fără mâini înotând ca un țipar, și-au făcut cruce. A știut să-și valorifice talantul și a devenit domn, nu numai prin respectarea acelora care au primit mai mulți talanți, dar dând o lecție mai ales acelora care îngroapă talantul vieții, ba chiar și celor care au daruri deosebite, acelor oameni care consideră că totul se termină cu moartea și nu fac altceva decât să petreacă, să lâncezească, să trăiască precum paraziții.

Trebuie să luăm viața în serios! Ea nu este o sală de teatru unde mergem să ne distrăm. Să o luăm în serios până nu este prea târziu! Am citit despre un bufon că ieșind pe scenă, a anunțat că în culise a izbucnit un incendiu și că toți actorii au fugit, ceea ce le-a recomandat și celor prezenți în sală. Spectatorii, crezând că este o glumă, au râs copios și au aplaudat frenetic și, cu cât bufonul se străduia mai mult să-i convingă de adevăr, cu atât ei râdeau mai tare și-l aplaudau, crezând că acesta este rolul lui și își valorifică talentul în mod strălucit. Dar, când s-au convins că nu este o glumă, era prea târziu, s-au ars.

Mulți cred că preoții sunt simpli funcționari care și-au făcut o meserie din a învăța cele religioase și nu rareori le aplaudă talentul oratoric, ținuta impecabilă, cântul liturgic sau alte talente administrative. Chiar când anunță că focul iadului îi așteaptă, își zic: E o glumă de prost-gust. Cine mai crede azi în așa ceva? Cu diavolii ne amenințau părinții când eram mici, ca să fim cuminți.

Oare nu va fi prea târziu când vor trebui să constate pe propria lor piele realitatea focului care nu se stinge și a viermelui care roade, după cum spune profetul? (Is 66,24).

Să dăm dovadă că suntem fii ai luminii și în vederea solemnității de duminica viitoare - Cristos, Regele Universului - să valorificăm talantul primit la această predică și să facem o spovadă bună, ca și cum ar fi ultima din viață, depunând efortul maxim în cercetarea cugetului, pentru a descoperi lipsa de colaborare cu harurile primite în această viață.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire