pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XXIX-a de peste an

Teologie și politică

Definim teologia ca pe o multiplă cunoaștere a lucrurilor divine - Multiplex cognitio rerum divinarum. Prin urmare, oriunde și oricând se vorbește despre Dumnezeu, despre operele sale, planuri, cunoaștere etc. se poate spune că se face teologie. Sigur, o predică nu este o lecție de teologie, ci o expunere a celor divine pentru a influența și dirija viața pe sensul unic spre Dumnezeu.

Lecturile de azi le la Liturgia cuvântului par a se ocupa de politică. Pentru a le înțelege mai bine, să vedem care este definiția politicii. În mod obișnuit se spune că ea este o activitate care caută să dirijeze, să apere și să înmulțească libertatea societății și a omului în societate. Politica determină ordinea și stabilitatea socială și prin urmare, evenimentele politice nu mai trebuie considerate drept roade ale unui destin inevitabil, ci ca activitate a omului. Politica oglindește un aspect al vieții umane și nu poate fi exclusă din planul divin al mântuirii.

Politica lui Cirus a fost determinată de motive religioase sau pecetea a fost pusă de teologi, rabini, profeți, farisei? Isaia spune clar și chiar repetă de două ori că Cirus era inconștient că gestul său politic ar avea o trăsătură teologică. Dacă ceea ce face Isaia ni s-ar părea o politică a teologiei, că teologizează politica în mod artificial, noi credem în inspirația Cărților Sfinte, că nimic nu este exclus din planul Providenței. Dumnezeu însuși îi revelează profetului că aici se poate vorbi despre o teologie a politicii și nu de o politică a teologiei. Sinceritatea profetului stă drept mărturie a adevărului. De altfel, un caz asemănător avem și în Noul Testament, unde Caiafa spune că este mai bine să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Evanghelistul Ioan îi atribuie acestei afirmații calitatea de profeție (cf. In 11,49-51), deși Caiafa era inconștient de caracterul teologic al afirmației sale. Prin urmare, politica este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a duce la bun sfârșit planul mântuirii.

Niciodată nu s-a făcut mai multă politică decât în zilele noastre. Biserica ne avertizează că acest aspect al vieții este un semn al timpului care are o semnificație religioasă. Care îi este sensul teologic? Datoria politică a creștinului este de a lucra pentru o ordine socială favorabilă evanghelizării (Degeest).

Sfântul apostol Paul a înființat o comunitate creștină la Tesalonic, apoi a plecat. Comunitatea a rămas să dea piept cu greutățile politice, economice și religioase din acest oraș. Care a fost misiunea teologică a acestei comunități? Să-și intensifice credința prin viață, iubirea prin osteneală, să-și consolideze speranța în Domnul. Prezența creștinilor în mijlocul lumii păgâne a constituit un semn al timpului, o acțiune de încreștinare a politicii, începutul instaurării împărăției lui Dumnezeu bazată pe har și pace, condusă de Duhul Sfânt. Fiecare persoană pe care sfântul Paul o întâlnea, o considera drept un dar al lui Dumnezeu menit să primească evanghelia și el se angaja cu puterea sa de convingere, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să-i ofere motive de trăire în credință, speranță și iubire. Trăirea acestor virtuți conferă fiecărei persoane calitatea de frate, soră, prieten, iar politica lor va deveni izvor de armonie familială, menită să aducă laudă lui Dumnezeu dezvoltând simțul religios al întregii societăți.

Sfântul Paul a pus atâta duh și putere în predicarea evangheliei deoarece el însuși experimentase bucuria convertirii de la robia Legii la libertatea fiilor lui Dumnezeu. În fiecare om nefericit din cauza păcatului, mai ales a idolatriei, se vedea pe sine înainte de convertire, deși el se credea pe calea cea bună, dar ghimpele îl îmboldea greu în conștiință ori de câte ori persecuta pe aceia pe care nu-i cunoștea cum ar fi trebuit să-i cunoască. Pentru aceasta Domnul însuși îi spune că îi este greu să se împotrivească pintenului care îl înțepa. Noi suntem creștini prin tradiție și de aceea nu simțim întocmai esențialul din creștinism, adică ceea ce înseamnă frate, soră, prieten. Trebuie să înțelegem că suntem un semn al timpurilor moderne, o teologie a politicii, că misiunea noastră este de a oferi conducătorilor de state materia primă pentru baza unei societăți în care persoana să fie tratată ca frate, soră, prieten, să se poată spune ca despre primii creștini: Iată-i cum se iubesc!

Ceea ce a spus Isus despre Lege și profeți (Mt 5,17), se poate aplica și politicii în lumina evangheliei de azi. Isus nu a venit să facă politică, nici să o desființeze, ci să o desăvârșească. Aceeași misiune o au episcopii, preoții și diaconii. Politica, potrivit definiției de mai înainte, este un lucru bun, însă în lume are trist renume, i se spune curva cu două fețe. Prin urmare, are trebuință de o convertire și de o desăvârșire, de îndreptarea feței total spre Dumnezeu, spre adevăr și dreptate. Evreii se obișnuiseră în a concepe împărăția lui Dumnezeu, care va fi inaugurată de Mesia, în forma unei teocrații, ca o stăpânire directă a lui Dumnezeu pe întregul pământ, dar Isus pune în evidență existența ei în istorie și în fiecare om, fiindcă nu numai evreul este chemat să fie părtaș al ei (Degeest). Prin acel dați cezarului ceea ce este a cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, Isus pune bazele unei politici desăvârșite. Mai întâi anulează sciziunile sociale evreiești dintre zeloții radicali revoluționari și farisei, pe de o parte, ei fiind cunoscuți ca dușmani înverșunați ai romanilor; apoi, pe de altă parte, acest dați anulează concepția păgână că cezarul - împăratul - ar fi o divinitate și i s-ar cuveni același cult ca și lui Dumnezeu, concepție care a favorizat o politică a teologiei, adică suveranii s-au folosit de religie pentru a-și impune dictatura, diminuând libertățile sociale și mai ales individuale ale cetățenilor. Răspunsul lui Isus de a da mai impune și o responsabilitate dublă: politică și religioasă. După cum chipul împăratului imprimat pe banul dajdiei arată că acesta aparține împăratului, tot așa omul aparține lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat după chipul și asemănarea lui (Gen 1,27), iar împăratul, fiind om, aparține și el lui Dumnezeu.

Politica se desăvârșește prin confruntarea sa cu drepturile lui Dumnezeu. A nu ține cont de acestea înseamnă a submina drepturile omului, fiindcă drepturile lui Dumnezeu și ale omului sunt cuprinse în aceeași poruncă a iubirii. Sfântul Augustin, ca și sfântul Paul, are această concepție politică: Pentru tine patria să-ți fie mai presus de părinții tăi! Să nu asculți de acela care dă un ordin împotriva patriei tale! Dar să nu asculți de patria ta, dacă îți dă un ordin contra lui Dumnezeu.

Același dați cezarului și lui Dumnezeu ne duce la aceeași lege a iubirii care îi cuprinde pe Dumnezeu și pe aproapele. Sunt multe nedreptățile politice și oamenii caută mereu asanarea lor prin diferite soluții. Isus a propus una singură și va rămâne veșnic valabilă: iubirea. Dumnezeu acceptă numai ceea ce i se dă cu iubire. Politica de a da cezarului trebuie să se bazeze pe același principiu. Singura politică revoluționară a Bisericii este iubirea și nu va renunța niciodată să o impună cezarului. Acesta, fiind om, este dator lui Dumnezeu cu aceeași iubire. Supușii îi vor da cezarului cât vor vedea că cezarul dă lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, cât va pune puterea primită de sus în slujba iubirii, conform cu principiul evanghelic: Cine vrea să fie primul, să fie ultimul dintre voi și sluga tuturor (Mt 9,33-34), de a conduce pe toți în frica de Dumnezeu.

Prin politica slujirii, autoritatea își poate menține puterea, își poate dobândi iubirea supușilor, poate obține dajdia fără constrângere, poate obține chiar sângele pentru apărarea cezarului.

Creștinii, în calitatea lor de urmași ai lui Isus, nu pot revendica domnia lumii sub pretextul că scopul supranatural al omului este superior celui natural. Pe pământ trebuie să acceptăm coexistența dublei puteri: laice și religioase. Ele se disting, dar nu se exclud; sunt compatibile. Din această simbioză se formează istoria care se îndreaptă spre scopul suprem: fericirea omului prin împlinirea voinței divine.

Prin acest dați ne înscriem în teologia politicii, după cum spune Y. Congar: Preoții sunt în slujba trecutului, a Paștelui, pe care îl fac prezent și operant; laicii sunt în slujba Parusiei (a doua venire a lui Isus, când va stabili definitiv politica regalității sale universale) pe care o pregătesc zi de zi (Jalous pour un theologie du laicat).

În concluzie: creștinul trebuie să fie de folos în orice loc și în orice împrejurare; politica lui trebuie să fie o revoluție continuă a iubirii, o dăruire totală ca politica statelor să devină o adevărată slujire.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire