pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Nașterea Domnului

(Liturghia din zori)

Isus ne-a adus mântuirea

După ce păstorii au auzit de la îngeri că li s-a născut Mântuitorul, au plecat în grabă să vadă minunea, să obțină mântuirea și apoi s-au întors fericiți la turmele lor preamărind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate pe care le-au văzut și le-au auzit.

Opera mântuirii aparține lui Dumnezeu. El o oferă tuturor oamenilor de bunăvoință.

Păstorii își arată bunăvoința lor, obțin mântuirea când, îngenunchind alături de mama lui Isus și de sfântul Iosif, își înalță rugăciunile lor de laudă și preamărire lui Dumnezeu. Ei sunt primii care, acceptând mântuirea, adeveresc sintagma: Cine se roagă, se mântuiește. De la cine au învățat păstorii rugăciunea mântuitoare? De la îngerii cerului care lăudau pe Dumnezeu după ce le-au vestit nașterea lui Isus și s-au îndreptat spre cer? Este posibil, dar tot atât de posibil este să fi învățat rugăciunea de la mama lui Isus și de la sfântul Iosif, fiindcă lăudau și preamăreau pe Dumnezeu pentru toate câte le văzuseră și le auziseră. Dar ce i-a impresionat cel mai mult a fost rugăciunea preacuratei mame.

Cine se roagă, se mântuiește. Mântuirea era în iesle. Care este cel dintâi lucru pe care l-a înțeles preacurata mamă când și-a așezat pruncul pe paie? Isus a venit să realizeze un dialog între om și Dumnezeu, să se roage pe pământ. Prin însăși neputința sa, prin însăși sărăcia sa, prin însăși nevinovăția sa el se roagă, cerșește mila Tatălui ceresc pentru întreg neamul omenesc. Maria este prima care se roagă alături de el și plânge de fericire că s-a născut Mântuitorul. Cel ce ne-a adus mântuirea, nu se putea să nu ne aducă și mijlocul pentru a o dobândi: rugăciunea. Isus s-a născut pentru a fi el însuși rugăciunea întregii omeniri în fața Tatălui, fiindcă s-a zămislit din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt.

Prezența lui Isus pe paiele din ieslea grajdului constituie cea mai impresionantă rugăciune adresată Tatălui în numele întregii omeniri sărace, dar inconștientă de sărăcia ei. Păcatul este sărăcia sufletească cea mai lamentabilă. Isus ne-a luat firea omenească din sânul Fecioarei prin puterea Duhului Sfânt deci neîntinată de păcat, dar prin actul voinței sale atotputernice ca Fiu al Tatălui și prin actul voinței omenești ca Fiu al Omului a luat asupra sa toată sărăcia noastră spirituală și chiar pe cea materială. În această postură de ultim sărac, el cerșește, se roagă; s-a rugat pentru sine și pentru noi. De la pruncul din iesle noi trebuie să învățăm să ne rugăm.

Pruncul din iesle ne învață să ne rugăm prin faptul de a ne recunoaște în fața Tatălui ceresc: mici, săraci, neputincioși, adică vrednici de milă.

Când va crește, va merge la templul din Ierusalim pentru a se ruga împreună cu poporul lui Dumnezeu și va afirma cu autoritate faptul că templul este casa Tatălui său, casă de rugăciune (cf. Mt 21,13).

După ce a petrecut treizeci de ani în rugăciune și muncă alături de Maria, mama sa, și de Iosif, tatăl său purtător de grijă, se prezintă la botezul lui Ioan ca un simplu păcătos și apoi se roagă cu toată smerenia. La ruga lui Isus s-a deschis cerul și glasul Tatălui a confirmat că lui îi plac toți acei care se roagă, zicând: Tu ești Fiul meu cel iubit; în tine este mulțumirea mea (Lc 3,21-22); s-a luptat cu diavolul și l-a înfrânt prin post, rugăciune și prin cuvântul Scripturii, atrăgându-și slujirea îngerilor (cf. Mt 4,1-11); s-a rugat toată noaptea înainte de alegerea apostolilor (cf. Lc 6,12-13), ca aceștia să fie oamenii rugăciunii; stând de vorbă cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob, îi arată care este rugăciunea plăcută Tatălui: cea făcută în spirit și adevăr (cf. In 4,23-24), deci cea pornită din adâncul sufletului, suflet conștient de adevărul propriei neputințe, conștient de adevărul că numai Tatăl este cel care vede în ascuns și răsplătește fiecăruia după faptele sale. Isus însuși se roagă în spirit și adevăr în grădina Măslinilor în timpul agoniei pentru o supunere totală la voința Tatălui și îngerii îl întăresc (cf. Lc 22,42-43). Îngerii, care i-au vestit venirea în lume ca mântuitor, ei sunt aceia care arată că Isus a adus lumii mântuirea în primul rând prin rugăciunea sa și s-au angajat să-l susțină în rugăciune în momentele cele mai dificile: în ispita din pustiu și în agonia din grădina Măslinilor.

Toate popoarele și-au înălțat spre Dumnezeu rugile lor, însă prin venirea sa în lume, Cristos inaugurează o eră nouă în spiritualitatea omenirii prin rugăciunea sa, deoarece el, fiind Fiul unic al Tatălui, a dat acestei realități spirituale o formă cu totul originală.

Isus ni se revelează, nu atât ca un maestru și un exemplu de rugăciune, ci el, prin însăși atitudinea sa de ființă umană, slabă, neputincioasă, devine ca ruga unui cerșetor, a unui bolnav, a unei ființe care nu are nimic și are trebuință de toate ca să poată exista, să poată realiza ceva, el se prezintă în fața Tatălui ca un sărac cu duhul.

Când totuși reușește să-și deschidă gura pentru rugăciune, observăm că el este într-un contrast evident cu rugăciunea păgânilor, care credeau că sunt ascultați datorită multelor cuvinte de plângere (cf. Mt 6,7), deoarece aceștia nu aveau sensul paternității divine, adică nu se rugau în spirit și adevăr: nu înțelegeau că Tatăl este primul care se pleacă spre necesitățile omului și nu are nevoie de cuvinte, ci de iubire, fiindcă numai iubirea pornește din suflet și din adevăr. Rugăciunea lui Isus este în contrast cu rugăciunea fariseilor și cărturarilor, care credeau că Dumnezeu este dator să-i asculte fiindcă au încheiat o alianță cu dânsul. Aceștia se rugau, dar nu înțelegeau că alianța nu este un drept câștigat, ci un har, un dar gratuit menit să-i ducă la conștientizarea propriei lor neputințe, a propriei lor sărăcii.

O noutate în rugăciunea lui Isus este și aceasta: pornește mereu din iubire fraternă față de toți oamenii și, voind ca rugăciunea noastră să poarte amprenta rugăciunii lui, ne-a învățat să spunem fiecare, în numele tuturor: Tatăl nostru care ești în ceruri, și nu: Tatăl meu care ești în ceruri, ci al nostru, fiindcă prin rugăciunea lui Isus toți am devenit frați. Pentru aceasta a spus: Dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ spre a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri, vă va da. Deoarece acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, sunt și eu în mijlocul lor (Mt 18,19-20).

Isus s-a născut pentru rugăciune, dar nu ca și cum rugăciunea ar fi o ocupație ca oricare alta, ci ca o acțiune de mântuire a lumii. Scrisoarea către Evrei leagă amintirea rugăciunilor și cererilor lui Isus de ascultarea și ridicarea sa cea mare, nu numai la rangul de mare preot, ci și de victimă, datorită evlaviei din rugăciunile sale, evlavie care l-a dus la împlinirea totală a voinței Tatălui (cf. Evr 5,6-10) de a suferi pentru mântuirea lumii.

Este adevărat, valoarea rugăciunilor lui Isus pentru mântuirea noastră a fost infinită, datorită faptului că ele au fost mereu unite, adică au pornit din unirea ipostatică dintre firea umană și cea divină, adică rugăciunea Fiului Omului devenea automat rugăciunea Fiului unic al lui Dumnezeu, actul suprem de iubire și, din acest motiv, rugăciunile lui Isus aveau mereu rezultatul asigurat încă de la început. Pentru aceasta Isus spunea mereu: Îți mulțumesc, Părinte, că m-ai ascultat (cf. In 11,41).

Conform Scrisorii către Evrei, originalitatea rugăciunii lui Isus apare și din aspectul duratei, ea este veșnică: Mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastră (7,25). Iar ca rugăciunea sa să fie mereu vie pe pământ, a înființat Biserica, cea căreia i-a încredințat misiunea de a se ruga neîncetat (cf. Lc 18,1 ș.u.).

Și, ca fiecare să se roage chiar și atunci când nu se poate ruga, Isus îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, așa cum ne asigură sfântul apostol Paul (cf. Rom 8,26; Gal 4,6), ca să se roage în noi cu suspine negrăite, spunând: Abba-Tată, fiindcă iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5) tocmai pentru a ne ruga în spirit și adevăr. Din motivul rugăciunii, așa cum susține sfântul Irineu, ca de altfel și scriitorul Tertulian, omul spiritual este alcătuit din trup, suflet și Duhul Sfânt. Acesta din urmă, Duhul Sfânt, apare ca "sufletul sufletului nostru", se unește cu "eul" nostru, îl desăvârșește, îl întărește și îl face capabil ca tot ceea ce este omenesc în noi să poată primi harul care ne face părtași ai naturii divine, cum ne asigură sfântul apostol Petru (2Pt 1,4).

Aceasta este mântuirea adusă de pruncul Isus.

Să-l lăudăm, să-i mulțumim și să-l preamărim și toate rugăciunile noastre, care au valoare numai din valoarea rugăciunilor lui Isus, să le începem și să le încheiem: prin Cristos Domnul nostru și vom deveni domni pentru toți cei din jur.

Sfântului Gerard Macella, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz foarte neobișnuit, încât cu greu s-ar putea crede, dacă n-ar fi fost cercetat cu sârguință și recunoscut de Biserică în actele beatificării sale. El slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi a fost văzut palid și speriat, învârtindu-se în jurul fântânii din piața care se afla în fața bisericii catedrale. Nici el nu-și putea închipui cum s-au petrecut lucrurile. A auzit doar o bufnitură în apă, deoarece cheia de la palatul episcopal i-a alunecat din mână. Ce era de făcut? Ce avea să spună stăpânul său bolnăvicios și destul de nervos! Putea să-l dea afară din slujbă. Din ce va trăi? Unde să se ducă? Era orfan: fără casă și fără masă. Deodată i-a venit o idee. Străbate piața în fugă, intră în catedrală și din ieslea de Crăciun ia statuia pruncului Isus și se roagă: Pruncușorule Isus, numai tu mă poți ajuta, tu și nimeni altul. Te rog să-mi aduci cheia din fântână! A legat statuia de frânghia fântânii și a coborât-o în apă. De pe ghizd i-a mai strigat încă o dată: Pruncușorule Isus, adu-mi cheia! Încet-încet a tras statuia afară. Un strigăt de bucurie a umplut piața; statuia pruncului Isus ținea cheia în mânuțele sale. Mulțumindu-i cu lacrimi de bucurie, a alergat în catedrală și a așezat statuia la locul ei din iesle, iar inima sa i-a lăsat-o lui Isus din tabernacol pentru totdeauna.

În cazul în care cineva și-a pierdut cheia fericirii inimii din cauza necurăției, beției, hoției, blestemului, înjurăturii etc. să se roage pruncului Isus și o va redobândi cu toată siguranța. Dar să nu uite: inima să i-o lase lui Isus din tabernacol!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire