pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XXVII-a de peste an

Teologia vieții

Toată suflarea din cer, de pe pământ și, în eventualitatea unor alte colțuri ale cosmosului cu ființe vii, formează un cântec plin de iubire adresat lui Dumnezeu. Numai după ce Creatorul l-a zidit pe om și l-a pus coroană peste capetele tuturor viețuitoarelor, a cântat și el într-o armonie perfectă pe trei voci - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - constatând că toate sunt foarte bune (Gen 1,28-31). La această armonie conclusivă, plină de mulțumire și bucurie, a fost chemat să participe și omul. Și a participat. Cât timp, nu știm. Știm doar că Șarpele invidios a intervenit și a introdus o notă discordantă, sugerând protopărinților ideea că nu toate sunt foarte bune, că Dumnezeu le ascunde oamenilor adevărul și binele, că adevărata față a lumii o vor vedea numai după ce vor mânca din pomul din mijlocul paradisului, din pomul științei binelui și răului, atunci li se vor deschide ochii și ei vor intra în armonia divină (Gen 2,4-5). Omul se lasă ademenit și intră în nota discordantă și cunoaște doar răul: frica, oboseala, suferința și moartea. Oare ca să știe ce-i dulcele, trebuia să cunoască amarul? Cum va mai ajunge să cunoască cele foarte bune din univers? Oare slujindu-se de efemeritatea frunzelor pentru a-și ascunde goliciunea spiritului?

Când primii creștini începeau să vorbească păgânilor despre Isus, începeau întotdeauna cu misterul învierii și terminau cu misterul întrupării. Misterul învierii era evenimentul istoric pe care îl puteau verifica prin martorii lui Isus și adevărul îl deduceau din bucuria cu care ei întâmpinau necazurile vieții - fericiți de a fi suferit ceva pentru numele lui Isus (Fap 5,41) - și chiar moartea, fiindcă din plinătatea inimii le vorbea gura (Mt 12,34). Învierea era aceea care trezea curiozitatea în sufletele păgânilor. Dat fiind faptul că învierea dădea tuturor speranța vieții, păgânii erau mai înclinați să accepte și să îmbrățișeze credința creștină. Pentru nimic nu se zbate omul mai mult decât pentru sănătate și viață.

Isus țintuiește la stâlpul infamiei pe mai-marii preoților, pe saducei, pe bătrânii poporului și pe farisei pentru înclinația lor de a ucide, de a crede că moartea rezolvă problemele dificile ale vieții, pe când adevărul este contrariul: viața rezolvă problemele morții, de aceea un medic psihiatru a spus: Viața ne este dată pentru a da sens vieții. Sensul vieții este acela care conduce la izvorul vieții, la Dumnezeu Tatăl. Lucrătorii din parabolă, care nu erau decât ei, au ucis pe primii slujitori trimiși să ia partea din roadele viei - via fiind poporul ales -; au ucis pe cei trimiși a doua oară și în cele din urmă pe fiul stăpânului, adică au ucis pe profeți, pe cei drepți (mâncând drepturile văduvelor și orfanilor (Lc 20,47), au ucis pe Mesia, pe Fiul Omului.

Tendința de a ucide, de a nimici, cuprinde în sine o dublă răutate: de a nu permite omului să intre în viața lui Dumnezeu și de a nu-i permite lui Dumnezeu să intre în viața și istoria omului.

Dumnezeu vrea să sădească în ființa omului conceptul divin al vieții, că viața este existență și existența în sine este Dumnezeu - Iahve este cel ce este (Ex 3,14) - și omul poate ajunge la această viață nouă prin înviere.

Refuzul de a-i da stăpânului ceea ce este al său nu zădărnicește planul său, nici chiar crimele cele mai odioase nu-l pot întoarce din drum, fiindcă dragostea este tare ca moartea (cf. 1In 4,166). Viața își are rădăcina în esența divină și pe pământ a apărut ca dar al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22). Pe atotputernicia iubirii se bazează toată teologia istoriei și a vieții din cer.

Israelul a răspuns la chemarea iubirii producând aguridă: necredință, răzbunare, răzvrătire, asuprire, indiferență și crimă.

Cu ce diferă răspunsul nostru față de cel al evreilor de odinioară?

Sfântul Paul îi îndeamnă pe credincioșii din localitatea Filipi

să-și înalțe cugetele către Cristos: Fraților, câte sunt adevărate, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute, orice laudă, la acestea să vă fie gândul! Numai cel care are gândul la acestea se poate bucura de pace, de fericire. Fericit și liniștit în sens biblic poate fi numai acel creștin care se află cu aproapele său într-un raport de solidaritate în nenorociri, în neputințe, în opresiune și mai ales care, de pe poziție de forță și de siguranță a propriei sale existențe, îi îndeamnă pe toți să nu se teamă, să nu se îngrijoreze de ziua de mâine (Memorator scriptural). Biserica, trăind din cuvântul Domnului, crește prin sacramente și se întărește pe Piatra din capul unghiului, devenind via încredințată altor viticultori, care dă roade la timpul potrivit.

Creștinul adevărat are încredere în viitor, fiindcă are toată certitudinea revenirii lui Dumnezeu pe pământ prin Cristos plin de măreție și slavă (cf. Mt 25,31). Creștinul adevărat simte apropierea Domnului în orice clipă. Noile motive de iubire i se oferă din belșug în semnele timpului. Liniștea sufletească, pacea sa are ca suport speranța care îl eliberează de stresul ucigător al pesimismului materialist. Cu toate că sfânta Ioana d`Arc era conștientă de chinurile care o așteptau, fiind condamnată să ardă pe rug, ea a rămas liniștită și senină; celor îngrijorați de cele viitoare le spunea: Nu așteptați o lume mai bună stând cu mâinile în sân, dar căutați cu toată seriozitatea de a lăsa în urma voastră o lume mai dreaptă!

Noi trebuie să ne definim prin viața divină ca să putem înțelege teologia istoriei, adică acțiunea divină în favoarea omului. Numai o viață trăită din plin, încărcată de virtuți poate înțelege sensul istoriei, poate descifra semnele timpului, se poate încadra în planul iubirii divine și poate produce roadele spirituale pentru hrana sufletelor generațiilor viitoare, roade care nu sunt altele decât o concretizare a iubirii. Dacă azi ne săturăm sufletul cu exemplele sfinților din trecut, cu învățăturile lor minunate, dacă ne ostoim setea după cele veșnice cu sângele celor peste douăsprezece milioane de martiri, noi, cei de azi, avem datoria să fim hrană pentru generațiile viitoare.

La orizont se profilează Cristos care vine. Cum și cu ce îi ieșim în întâmpinare?

La un rege oriental din vechime a venit un om ca să-l întrebe: Cum aș putea rămâne statornic într-o ispită deosebit de grea? Regele nu i-a răspuns, dar i-a dat un vas cu ulei prețios plin ochi, cum se spune, zicându-i să-l ducă pe toate străzile principale, cele mai aglomerate, amenințându-l: Dacă vei vărsa numai o picătură, unde îți stau picioarele, acolo îți va sta capul. Omul a luat vasul cu cea mai mare atenție și a pornit la drum. În urma lui mergea străjerul cu sabia în mână, gata să-l lovească, în caz că nu ar fi atent și ar vărsa o picătură de ulei. Tocmai atunci avea loc și o sărbătoare, așa încât străzile erau pline de lume. Omul a reușit totuși să se întoarcă la rege cu vasul plin cu prețiosul conținut. Acesta l-a întrebat: Ei bine, ia spune-mi acum, ce se mai întâmplă prin oraș? Acela a răspuns: Am privit numai la ulei și la nimic altceva n-am dat atenție. Iată, îi zise regele, acum ai aflat mijlocul cel mai potrivit pentru a rămâne statornic în orice ispită, oricât de grea, să privești mereu cu toată încordarea numai la Dumnezeu.

Aceeași atenție trebuie să o avem și noi față de viața cea nouă primită la Botez, fiindcă Isus este viața noastră - Eu sunt viața (In 14,6) - și Duhul Sfânt este sufletul vieții noastre care dă sens existenței de care ne bucurăm.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire