pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XXVI-a de peste an

Teologia ascultării

Voi începe cu două întrebări care sunt mereu la ordinea zilei: 1) Unde este Dumnezeu? și 2) De ce trebuie să ascult? S-ar părea că ele nu au nici o legătură una cu alta și totuși au. Răspunsul este unul și rezolvă ambele probleme; iată-l: Reclădiți omul, așa cum a fost el zidit de Creator, și-l veți găsi pe Dumnezeu! Atâta timp cât Adam a fost ascultător, îl afla și stătea de vorbă cu el. Pentru a-l regăsi pe Dumnezeu este necesar ca omul să se convertească spre ascultarea cea dintâi.

Lecturile de azi au tocmai această țintă: reclădirea omului pe temelia ascultării. Nimeni nu poate nega faptul că la temelia ascultării stă Cristos Isus.

Vom considera ascultarea, nu atât din punct de vedere moral, cât mai ales teologico-spiritual, adică al unirii cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

În lumina revelației făcute de Cristos Isus, ascultarea este un lucru voit de Tatăl ceresc și se reflectă pe pământ ca o rază a armoniei care există între cele trei persoane divine. Autorul Scrisorii către Evrei spune despre Isus că la venirea sa în lume a zis: Tu nu ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plămădit un trup. Arderile de tot și jertfele pentru păcate nu ți-au plăcut; atunci am zis: Iată vin să fac voia ta, Dumnezeule! (10,5-7). Isus se face ascultător față de voința Tatălui și se întrupează, născându-se în timp. Or, întruparea, zămislirea în timp, încadrarea în istoria omenirii, este o reflectare a nașterii Fiului din veci din Tatăl, realizată pe baza unei relații de iubire. Ascultarea constituie tocmai această relație de iubire din sânul Preasfintei Treimi. Isus o spune clar: M-am coborât din cer, nu ca să fac voința mea, dar voia celui care m-a trimis (In 6,38); Eu fac mereu ceea ce îi place lui (In 8,29); Hrana mea este să fac voia celui care m-a trimis (In 4,34). Avem două expresii de o forță nemaiauzită: 1) M-am coborât din cer și 2) Hrana mea este voința Tatălui.

M-am coborât exprimă un act suprem de ascultare, care nu duce la o despărțire de acela de la care a plecat, ci exprimă o unire esențială prin voință. Înțelegem printr-o asemănare cu razele care pornesc din soare. Dacă o rază se rupe de soare, devine întuneric. Acela care s-ar putea întoarce spre soare pe unda de lumină, poate ajunge la unitatea solară. Ascultarea este raza de soare - Isus este soarele care răsare din înălțime (Lc 1,78) - care ne duce la unitatea cu Dumnezeu.

Hrana mea este voința Tatălui. Și hrana Tatălui este propria sa voință împlinită de Fiul în care își află toată plăcerea. Ascultarea lui Isus este esențială pentru hrana Tatălui, este esențială și pentru viața omului, așa cum o cere Tatăl: Pe dânsul să-l ascultați (Mc 9,7). Ca să nu ne fie frică de ascultare, Isus s-a făcut ascultător pentru noi până la moartea pe cruce (Fil 2,8) care i-a adus preamărirea prin învierea, înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui (Crezul).

Fiindcă voința Tatălui a fost actul prin care Fiul s-a născut din veci pentru vecie în sânul său, de aceea face din voința Tatălui rațiunea existenței sale temporale. Deși ascultarea este unită cu umilința până la nimicirea de pe cruce, Isus nu se simte zdrobit, trist, resemnat, ci fericit, tresaltă de bucurie că poate fi recunoscător Tatălui că l-a născut. Această recunoștință față de Tatăl îl îndeamnă să ia o atitudine foarte severă față de oricine ar îndrăzni să-l îndepărteze de voința Tatălui: pe Satana îl pune pe fugă de trei ori în pustiu (Mt 4,1-11), iar pe Petru nu ezită să-l numească Satană, fiindcă nu cugetă la voința lui Dumnezeu (Mt 16,21). Când firea omenească și slăbiciunile ei îl copleșesc în grădina Măslinilor și încearcă să-l tragă de partea lor, să se menajeze, Isus se roagă cu lacrimi de sânge ca să poată împlini voința Tatălui. Primește această putere printr-un înger pe care Tatăl i-l trimite (Lc 22,43), ca să se facă voia sa precum în cer, așa și pe pământ (Mt 6,10).

Gloria lui Dumnezeu din cer și de pe pământ, adică din întregul univers, este ordinea, armonia. Ascultarea l-a scos pe Dumnezeu din singurătate și l-a făcut unitate de natură în trei persoane, a căror fericire este armonia; ascultarea a scos lumea din haos și a pus-o în armonie și îi dă atâta frumusețe. Când păcatul a încercat să arunce lumea în haos, ascultarea lui Isus restabilește armonia în toți acei care îl ascultă: Dacă mă iubește cineva, Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și lăcaș la el vom face (In 14,23), lăcașul armoniei divine.

Marele poet german, Goethe, răsfoind cronica genealogiei neamului său, întâlnind o maximă lăsată ca moștenire spirituală de unul dintre strămoșii săi, care a spus: Învață să asculți! a exclamat: Acesta este singurul lucru înțelept din tot haosul.

Haosul spiritual este opera păcatului. Ordinea, armonia spirituală este gloria lui Dumnezeu prin excelență. Pentru restaurarea ordinii spirituale, Isus se face ascultător până la moartea pe cruce și apoi o încoronează prin învierea sa glorioasă. Ascultarea stă la temelia evenimentului pascal, fiindcă numai ea duce la ordine, la armonie și la înviere, iar învierea duce la nimicirea definitivă a haosului și a morții; moartea fiind încoronarea haosului.

Sfânta Gertruda se ruga în cămăruța ei. Îi apare pruncul Isus în strălucire cerească. Sfânta se simte fericită ca în paradis. O soră bate la ușă și-i aduce la cunoștință un lucru pe care ea trebuie să-l facă. Gertruda simte durerea despărțirii de Isus vizibil și-i spune: O, ce rău îmi pare că trebuie să te las! Și a plecat în grabă. La întoarcere găsește cămăruța scăldată într-o lumină cerească mult mai mare și pe Isus în mijlocul ei ca pe un tânăr nespus de frumos. Uimită, a exclamat: Ce minunat! Dar cum se face că într-un timp atât de scurt ai crescut atât de mare? Isus îi răspunde: Am crescut atât de mare în inima ta prin ascultare. Și în noi, Isus va crește până la plinătatea învierii, până la starea omului desăvârșit, în măsura în care vom ști să ne încadrăm în ascultare față de voința Tatălui ceresc.

Noi nu putem privi spre ascultarea lui Cristos numai ca simpli spectatori ai unei realități minunate, dar trebuie să ne lăsăm cuprinși de ea, fiindcă numai prin ea devenim drepți (Rom 5,19). Isus este ascultarea noastră, el a ascultat pentru noi, a desființat neascultarea primului om și a reînnoit supunerea față de Tatăl, respectul față de suveranitatea lui Dumnezeu. Ba mai mult, Isus a trezit în noi, prin ascultarea sa, bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu, născuți din voința sa plină de iubire nemărginită. De fapt, când Tatăl ne-a cerut să ascultăm de Fiul său, ne-a dat harul să-i putem împlini voința sa prin Isus care ne-a învățat să ne rugăm Tatăl nostru și ni l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre spre iertarea păcatelor și să se roage pentru noi cu suspine negrăite chiar și atunci când noi nu ne putem ruga.

Toate lecturile de azi ne îndeamnă la ascultare: Ascultați, dacă cel rău se întoarce de la fărădelegile sale, își va salva viața. Ascultați! Faceți-mi bucuria deplină prin care să aveți cu toții o singură simțire, o singură dragoste și un singur gând, să aveți în voi aceleași simțăminte pe care le-a avut Isus Cristos; evanghelia ni-i arată pe cei doi fii trimiși la lucru, cum lui Dumnezeu îi place de cel care își recunoaște greșeala, îi pare rău și devine ascultător. Ascultarea ne înscrie în viața divină, în armonia cerească.

Ascultarea, pe lângă faptul că este o adeziune la valoarea supremă, devine creatoare de valori. Isus ne asigură că acela care ascultă de cuvântul său și împlinește voința Tatălui, îi devine tată, mamă, frate, soră. Ce sunt toți aceștia? Întruchiparea iubirii. Ascultarea creează rudenia spirituală superioară oricărei rudenii de sânge. Rudenia de sânge este bazată pe natura trupească, pe când rudenia spirituală, prin acceptarea și trăirea voinței Tatălui, este bazată pe forța spirituală a voinței care alege în cunoștință de cauză. Numai prin ascultare, prin alegere în cunoștință de cauză a voinței Tatălui, îi devenim lui Isus tată, mamă, frate, soră, cu dreptul de a-i moșteni învierea.

Responsabilitatea ascultării se mai naște și din faptul că superiorii trebuie să dea cont de ascultarea noastră și să o poată face cu bucurie și nu suspinând (Evr 13,17). Din acest motiv ascultarea devine un act de iubire față de aproapele, față de superiorii legitimi.

O poveste spune că un preot s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu, care l-a întrebat: Unde-ți sunt oițele? Preotul și-a plecat ochii în jos și tăcea. Întrebat a doua și a treia oară, a răspuns plângând: Doamne, mie nu mi-ai dat oițe, mie mi-ai dat: capre, boi, măgari, porci, scroafe, catâri, lupi, urși, lei, pantere și tot felul de jivine care nu știu să asculte. Am încercat, i-am învățat cu timp și fără timp, i-am lăudat, i-am dojenit, dar în zadar. Fă ce vrei din mine, dar eu nu am fost în stare să scot oițe din ei! Și preotul trist, cu fruntea plecată, și-a îndreptat pașii spre iad, când, deodată, s-a trezit. Și-a pus problema: Ce ar trebui să fac mai mult pentru credincioșii mei necredincioși în ascultare?

Voi ce credeți că ar trebui să facă un păstor ca să-l asculte oile?

Aștept, mai mult decât sugestiile, rugăciunile voastre!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire