pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XXV-a de peste an

Gândurile Domnului

Tot omul, chiar și cel mai sfânt și înțelept, are nevoie de convertire continuă spre Dumnezeu. Cel rău este chemat să facă primul pas și să se întoarcă de la păcatele sale. Cel bun să-și schimbe gândurile bune în gânduri și fapte mai bune, cât mai conforme cu gândurile și faptele lui Dumnezeu. Gama convertirii este atât de largă cât este distanța dintre cer și pământ. Nimeni nu poate spune: Am făcut destul; știu destul; nu mai am nevoie de nimeni și de nimic. Din contra, cât mai avem timp, să-l căutăm pe Domnul și să-l chemăm în ajutor, ca să ne trăim Botezul în fiecare zi. Prima parte a Botezului - de a ierta așa cum am fost iertați - am tratat-o în duminica trecută, azi vom adânci partea a doua care constă în a dărui. Prin Botez, Dumnezeu, nu numai că ne iartă, dar ne și dăruiește: harul, sămânța virtuților teologale (credința, speranța și iubirea) și pe Duhul Sfânt cu darurile sale (înțelepciune, înțelegere, sfat, tărie, știință, evlavie și frică de Dumnezeu care, la timpul potrivit, vor pune în mișcare virtuțile teologale, mai ales prin taina Confirmațiunii).

Omul îl găsește tot mai mult pe Domnul în măsura în care se leapădă de sine însuși și-l alege pe Domnul ca model de gândire, simțire și fapte. Convertirea este întotdeauna dublă: lepădarea de sine și alegerea Domnului pentru a fi domn.

Profetul ne sugerează o convertire la gândurile Domnului, gânduri care diferă mult de cele ale omului, precum și convertirea de la păcat la virtute (lectura I-a). Convertirea în gradul suprem, precum cea a sfântului Paul care spunea despre sine: Pentru mine a trăi este Cristos și a muri un câștig (Fil 1,21), se mai numește afect matur și se obține prin canalizarea tuturor energiilor spirituale spre persoana lui Cristos, care devine atât de importantă încât este înglobată în propria persoană și ne definim prin ea: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20). În acest caz se realizează o convertire tot mai profundă spre munca de evanghelizare și poate culmina prin jertfa totală, moartea care deschide calea intimității cu Dumnezeu (lectura a II-a).

Isus ne oferă, în parabola lucrătorilor din vie, felul cum trebuie să se convertească și cel drept în gânduri, sentimente, fapte, care oricând găsește loc pentru mai bine. Primii chemați se prezintă la lucru în urma unui angajament, a unui contract încheiat cu stăpânul viei și lucrează cinstit până seara. Cred că aici Isus vizează poporul evreu care s-a constituit întotdeauna ca un partener al lui Dumnezeu prin acel: Fac, pentru ca să-mi faci, sau Dau, ca să-mi dai; păzesc, dacă mă păzești; cred, dacă faci această sau această minune ca să-ți dovedești prezența în mijlocul nostru. Plata li s-a făcut pe baza înțelegerii, a dreptății. Dreptatea omenească stă într-un profit bilateral: unul profită de muncă, celălalt de bani.

Dumnezeu vrea să avem alt concept despre dreptatea divină referitoare la relația sa cu omul, în care câștigul nu mai este bilateral, ci unilateral, fiindcă Dumnezeu nu are ce câștiga din slujirea omului, el are totul. Câștigul este numai de partea omului care îl câștigă tot mai mult pe Domnul însuși prin slujirea aproapelui, față de care devine domn, fiindcă dreptatea lui Dumnezeu este iubirea. Prin slujirea celui drept, Dumnezeu câștigă un loc în sufletul dreptului din care face un depozit al iubirii sale, din care dreptul va împărți celor nevoiași cu toată iubirea și ei îi vor recunoaște calitatea lui de domn în Domnul, făcând din aproapele, asemenea lui Dumnezeu, un depozit al realizărilor iubirii sale.

Tot din această parabolă mai învățăm că din relațiile omului cu Dumnezeu câștigă mai mult acela care nu se tocmește, nu negociază, nu se tânguiește cu Domnul, ci are încredere în cuvântul său. Ultimii chemați la lucru merg în vie fără să întrebe cât vor primi. Dumnezeu nu-și drămăluiește dărnicia iubirii față de acela care crede în bunătatea, în dreptatea sa. Ultimii merg să lucreze fiind conștienți că vor fi plătiți, nu atât pentru munca presată, cât mai mult din mila și bunătatea stăpânului viei. Ei au descoperit în chemarea lui ceea ce primii n-au reușit: bunătatea și caritatea.

Dumnezeu ne-a chemat pe toți la viață, la credință, la mântuire și, unuia îi dă mai mulți ani, altuia mai puțini, dar în toate este aceeași bunătate divină a Domnului.

Parabola ne mai oferă o nouă și strălucită idee pe care trebuie s-o avem despre muncă și despre om. Omul crede că valoarea sa stă în capacitățile sale și în rezultatele pe care le obține prin muncă. Dar Dumnezeu ne arată că valoarea omului stă în faptul de a fi om, de a fi persoană după modelul persoanelor din Preasfânta Treime, de a fi creatura sa predilectă, aleasă și iubită din veșnicie pentru faptul de a fi persoană în sine, de a realiza ceva prin disponibilitate față de planul său divin. Cât privește munca servilă de pe pământ, Dumnezeu privește mai mult la necesitățile vieții omului decât la rezultatele muncii și bunătatea divină întrece dreptatea muncii, fiindcă și cel care a lucrat numai o oră are aceleași trebuințe ca și cel care a lucrat toată ziua, ba chiar poate mai multe. Necesitățile umane au mereu trebuință de caritatea divină; munca este insuficientă pentru a le satisface; fără caritatea divină, omul nu-și poate menține viața pe pământ. Deseori numim ajutorul divin șansă sau noroc; noroc de ploaie, noroc de soare, noroc de vreme bună etc.; fără acest noroc nimeni nu poate dăinui. Norocul nostru este Cristos mijlocitor la Tatăl.

Încă o învățătură ne mai oferă această parabolă minunată, anume: oricât de mult am munci, nu-l putem face pe Dumnezeu datornicul nostru, fiindcă iubirea lui infinită față de om nu se poate plăti cu nimic, nici cu muncă, nici cu rugăciune, nici chiar cu prețul vieții. Cei care au muncit toată ziua se pot asemăna cu fiul mai mare din parabola Tatălui milostiv (a fiului risipitor, cum este mai cunoscută din Lc 15,11-32), care a rămas acasă și a muncit de zor de dimineață și până seara, crezând că tatăl îi este dator și se revoltă că nu i-a dat măcar un ied sau un miel ca să aibă cu ce petrece împreună cu alții de teapa lui; consideră o nedreptate repunerea fratelui mai mic în aceleași drepturi ca și el. Numai că tatăl știe că fiul mai mic, prin convertire, poate deveni un depozit al realizărilor iubirii sale, dacă nu mai bun, cel puțin tot atât de bun ca și cel al fiului mai mare.

Învățătura nu se oprește aici. Isus ne mai arată că în slujirea lui Dumnezeu, stăpânul viei, nu se admite invidie sau gelozie, deoarece, chiar dacă cei din urmă au primit oarecum pe gratis plata, ei au primit-o în folosul altora, al acelora care așteptau acasă ceva pentru întreținerea vieții. Carismele din Biserica lui Cristos sunt pentru alții și nu sunt primite de cineva pentru meritele sale sau numai pentru folosul personal.

O altă convertire trebuie s-o realizăm prin atenția pe care suntem chemați să o dăm celor mici, slabi, bolnavi, handicapați, bătrâni, văduve, orfani. Cei care rămân fără de lucru sunt de obicei aceștia, considerați fără valoare fiindcă nu produc. Or, o societate stă pe temelii solide și-și dovedește gradul de civilizație tocmai prin grija acordată celor marginalizați. Mama, oricât de mare i-ar fi numărul copiilor, acordă întotdeauna cea mai mare grijă fiului bolnav sau handicapat, fiindcă simte că numai iubirea ei poate suplini lipsurile lui. Isus a pus bazele civilizației prin iubirea față de cei mici, prin slujire.

Dumnezeu privește inima. O lucrare de o oră, făcută din inimă, valorează mai mult decât cea de opt ore pentru plată, fiindcă acestea nu stabilesc nici un raport de intimitate cu dânsul sau între oameni. Munca ultimilor veniți a stabilit un raport de iubire, de recunoștință, de stimă între ei și stăpân. Orientarea primită este de a fi domni cu alții.

Convertirea personală la gândurile lui Dumnezeu trebuie privită și în perspectiva convertirii colective: așa cum trebuie să fiu eu, tot așa trebuie să fie și societatea. Din acest motiv colectiv, convertirea personală devine imperioasă, urgentă, fiindcă lumea este rea, iar ruga mea trebuie să fie ca aceea a unui bun creștin chinez: Doamne, lumea este rea, tu fă-o mai bună începând cu mine!

Isus a fost purtătorul și revelatorul gândurilor lui Dumnezeu. Avem să-i fim recunoscători, urmând exemplul sfântului Paul care a spus: Pe Cristos vreau să-l cunosc și puterea învierii lui, cu speranța că voi ajunge și eu la înviere (Fil 3,10-11).

Orice convertire este un pas înainte spre înviere.

Ajută-ne, Doamne, să facem cât mai mulți pași spre tine! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire