pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XXIV-a de peste an

Iertarea aproapelui

Fizica, chimia, astronomia etc. în general cea mai mare parte a științelor practice, toate au tendința de a-și pune amprenta brută pe sufletul omului. Mecanica îl face să cugete mecanic, să cugete că este o simplă unealtă în mâna celor cu bani; fizica, prin legile ei și prin părțile practice de valoare, are și părți negative care se reflectă asupra tendințelor spirituale ale omului; chimia, prin mulțimea de droguri și chiar de medicamente, de noi produse sintetice, artificiale etc. aruncă o notă destul de artificială asupra vieții, ca de exemplu, o floare artificială, oricât de frumoasă, dă senzația de rigiditate și devine apăsătoare, pe când o floare naturală dă senzația de gingășie, tandrețe, desfată, calmează, transmite un sentiment nobil de iubire și de recunoștință; nimeni nu-și arată sentimentele prin flori artificiale, deoarece nu au miros, nu cer atenție, pot fi aruncate, pot provoca incendii, pot răni etc. Faptul că omul trăiește în clădirile moderne construite din beton armat, cu sute de locatari, cu uși cât mai bine încuiate, cu teama de hoți etc. dau sufletului tendința de duritate, de închidere, de suspiciune, de nervozitate, de apăsare. Astronomia cu descoperirile ei senzaționale la distanțe de mii și mii de ani-lumină dă tendința de disipare a sufletului, angoasa necunoscutului, sentimentul nulității în infinit și a nulității persoanei de lângă noi. Din aceste motive trebuie să ne cerem iertare și mereu trebuie să iertăm. Dacă cineva nu o face, devine și mai stresat în propria sa conștiință.

Iertarea este, ca și corijarea aproapelui, un alt aspect al iubirii, dar mai dificil.

Lecturile de azi se axează pe această temă, iertarea, care face parte din teologia Botezului și constituie trăirea primei părți a acestuia, adică a faptului că fără nici un merit al nostru, fără să-i cerem iertare, prin sfântul Botez, Dumnezeu ne iartă păcatul strămoșesc și, după caz, chiar al tuturor celor săvârșite mai înainte, numai prin meritele lui Isus Cristos. Or, bazați pe acest procedeu divin, trebuie să facem la fel.

În Dumnezeu, izvorul iertării îl constituie iubirea și umilința sa, tendința naturală a firii divine de a se pleca spre lucrurile create, fiindcă superioare nu are.

Iată și foloasele iertării.

Ben Sirah, autorul primei lecturi, susține că iertarea duce la dobândirea înțelepciunii prin care poți cunoaște urâțenia păcatului și la detestarea lui; iertând aproapelui cunoști mai bine propria vinovăție în fața altora și mai ales a lui Dumnezeu; iertând aproapelui dobândești puterea de a cere iertare, de a dobândi smerenia, temelia sfințeniei, precum și pacea și fericirea sufletului. Iertarea este cel mai mare serviciu adus păcii. Dacă oamenii învață să ierte, pot pune capăt conflictelor în fașă. O statistică arată că din ultimii 5560 de ani, doar 292 au fost ani de pace; în rest, au bântuit istoria omenirii peste 14.413 războaie mai mari sau mai mici. Câtă lipsă de înțelepciune!

Iertarea maturizează spiritualitatea omenirii. Din acest motiv, religia se referă mereu la acest subiect, fiindcă vrea ca rolul ei în civilizația popoarelor să fie preponderent. Iertarea oferă omului șansa de a se civiliza, de a se ridica din barbarie. Culegem ceea ce semănăm; omenirea va da ceea ce îi dăm. Datoria fiecărui om este de a lăsa lumea un pic mai bună decât a găsit-o. Dar, orice ceartă din familie, orice insultă adusă vecinului sau omului de pe stradă, constituie o sămânță de neghină aruncată în ogorul spiritual al omenirii. O poveste spune că la început toată lumea era o singură grădină înflorită. Dumnezeu, după ce l-a creat pe om și l-a așezat în acest rai pământesc, l-a atenționat: Ori de câte ori vei face ceva rău, eu voi arunca în grădină un firicel de nisip. Dar oamenii și-au zis: Cine mai poate observa un firicel de nisip, sau chiar mii de firicele, într-o grădină atât de mare? Anii trec; oamenii se înmulțesc; fărădelegile și mai și; tonele de nisip inundă lumea; pustiurile capătă proporții din ce în ce mai mari și grădina se tot restrânge, iar oamenii, în loc să curme răul din rădăcină, se plâng că nu au ce mânca, nu mai pot respira, nu mai au cu ce se îmbrăca și viitorul este tot mai sumbru.

Cui i se iartă puțin, spune Isus, iubește puțin (Lc 7,42-43). Datoria noastră este să iubim mai mult, să iertăm mai mult, ca să ni se ierte și mai mult și așa să reînflorească pământul și mai ales Grădina Maicii Domnului, cum este denumită România.

Sfântul Paul arată că ceea ce îi unește pe creștini - Dumnezeu, Cristos, adevărurile evanghelice - sunt mai prețioase decât ceea ce îi separă și nu ar trebui scos în evidență ceea ce îi dezbină. Creștinul criticat, acuzat și prigonit, când iartă, slujește pacea adusă de Isus - Pace vouă -, slujește iubirii. Și ce este mai frumos decât pacea și iubirea? Cei greșitori să caute iertarea și vor afla pacea și iubirea, componentele de bază ale paradisului.

Iertarea este floarea iubirii care rodește credința. Sfântul apostol Ioan spune: Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi (1In 4,16). Numai după ce a experimentat iertarea prin iubirea lui Isus au ajuns apostolii la credința deplină.

Iertarea arată măreția lui Dumnezeu.

Omul care iartă se ridică la această măreție divină, devine asemenea îngerilor la înfățișare, ca în cazul diaconului Ștefan care îi iartă și se roagă pentru dușmani (cf. Fap 6,15).

Nu are importanță dacă ți se va cere iertare sau nu, dacă persoana care te-a ofensat va înceta sau nu să te mai ofenseze, important este că, iertând, avansezi tot mai mult în realizarea omului nou, a omului pascal, după chipul și asemănarea lui Cristos, care ne-a învățat că măsura iertării trebuie să fie de șaptezeci de ori câte șapte în fiecare zi (Mt 18,22).

Când iertarea devine rugăciune, ca aceea a lui Isus de pe cruce: Tată, iartă-i că nu știu ce fac! (Lc 23,34), atunci poți fi sigur că ai în împărăția lui Dumnezeu, la banca sfinților, în contul iubirii, o mare cantitate de valută forte, care îți va aduce, nu numai bucuria iertării, ci și pe cea a învierii din morți. Orice iertare este o înviere, așa cum spune tatăl din parabolă fiului mai mare: Acest frate al tău era mort și a înviat (Lc 15,32). A înviat fiindcă a știut să-și ceară iertare; a înviat pentru că tatăl a știut să ierte.

A ierta nu înseamnă a renunța la dreptate. Și, a cere iertare, nu înseamnă a cere și renunțarea la dreptate. Greșeala se iartă, dar dreptatea trebuie împlinită. Ți-am furat vaca. Iartă-mă! Aceasta nu înseamnă că hoțul este iertat de a da vaca înapoi stăpânului; se iartă vina, datoria rămâne și trebuie achitată.

Învățătura lui Isus din evanghelie merge și mai departe pe calea desăvârșirii spirituale, ca în cazul în care cineva s-a supărat, fără ca eu să am intenția de a-l jigni. Deși n-am făcut o greșeală în mod intenționat, dar pentru armonia care trebuie să existe între copiii lui Dumnezeu, trebuie să cer iertare (cf. Mt 5,24). Nu numai atunci când ai greșit să cauți împăcarea, ci și când altcineva ți-a greșit, te-a supărat, te-a nedreptățit, să-l cauți pentru pace: Fericiți făcătorii de pace, fiindcă fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9). Că de va trebui să-i cerem iertare lui Isus în ziua judecății, va fi musai să-i cerem și pentru binele pe care ni l-a cerut să-l facem și nu l-am făcut.

Tot din învățătura lui Isus aflăm că iertarea nu se face în secret. Ea, fiind o formă a vieții creștine, trebuie făcută deschis, activ, nu numai în minte. Numai în acest fel ne asemănăm cu Tatăl ceresc, care plouă peste cei drepți la fel ca și peste cei nedrepți, deschis; și face să răsară soarele în același fel peste cei buni ca și peste cei răi (cf. Mt 5,45-46).

În concluzie, lecturile de azi pun în evidență enormitatea datoriilor noastre față de Dumnezeu, ca ale slujitorului din parabolă față de rege: zece mii de talanți. Dacă ținem cont că un talant era o monedă de aur masiv cât discul de floarea soarelui, atunci zeci de mii de talanți formau un munte de aur. Și totuși el iartă această datorie enormă fiindcă ne iubește și vrea să învățăm ca să fim asemenea lui. Deși datoriile noastre unul față de altul sunt mici, cât o sută de dinari, noi nu iertăm, fiindcă nu știm să iubim. Tocmai pentru faptul că nu știm, de aceea este necesar să învățăm iubirea prin iertare, altfel riscăm să rămânem repetenți la școala vieții. Ferească-ne Domnul! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire