pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XXI-a de peste an

Teologia autorității și frica de Dumnezeu

În Vinerea Mare, Isus în fața lui Pilat, acesta îl întreabă: De unde ești tu? Isus nu-i răspunde. Pilat, iritat, îi zice: Mie nu-mi răspunzi? Nu știi că am putere să te eliberez sau să te răstignesc? Isus îl lămurește: N-ai avea nici o putere asupra mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus (In 19,9-11).

Toată autoritatea și puterea vine de sus, de la Dumnezeu și constituie un mare mister: cum de dă Cel de Sus putere și autoritate acelor oameni care se folosesc de ele pentru a face rău! Dar, după cum este necesar omului să se boteze pentru a deveni creștin și nu toți se botează, la fel și cu autoritatea, este necesar ca acel cineva să fie pătruns de cuvântul lui Dumnezeu pentru a deveni ceea ce trebuie să fie: domn, având dreptul sfânt de a porunci ceea ce este cel mai conform cu interesul general al societății, cu viața oamenilor, deși sunt atâția care conduc, dar nu sunt domni. Tocmai de încreștinarea autorității, de pătrunderea ei de către cuvântul lui Dumnezeu, se ocupă lecturile de azi de la Liturgia cuvântului. Dat fiind faptul că fiecare se bucură de o autoritate, fie în familie, fie în societate, este necesar să considerăm această învățătură cu toată atenția. Orice om are o responsabilitate față de autoritate: fie de a se supune, fie de a o exercita, fie de a o influența pentru a fi cât mai conformă cu revelația divină: domn trebuie să fie și cel care conduce, domn trebuie să se arate și cel care este condus, după modelul Isus care le-a îmbinat pe amândouă în chipul cel mai armonios, domnind prin slujire.

Din prima lectură reținem faptul că profetul Isaia îl anunță pe Șebna, dregătorul regelui Ezechia, că va pierde puterea și autoritatea pe care le are, deoarece le-a pus în slujba morții, n-a fost domn cu supușii și s-a ocupat mai mult de monumentul său funerar decât de viața slujitorilor împărăției. În locul său va fi pus Eliachim, fiindcă va fi mai mult decât domn, va fi ca un tată pentru cei din Ierusalim. Tată înseamnă viață, putere și autoritate plină de iubire în apărarea vieții.

Orice putere vine de la Dumnezeu și trebuie pusă în slujba iubirii. Ființa tatălui, munca și autoritatea lui trebuie puse în slujba familiei - a soției și a copiilor - cu conștiința responsabilității față de Dumnezeu de la care le are. El este primul chemat să muncească și să se jertfească pentru fericirea familiei fiindcă, din moment ce ceea ce a primit este pentru alții, el devine un carismatic. În această calitate trebuie să fie conștient că are nevoie de darurile Duhului Sfânt pentru a se achita corect de carisma sa, mai ales de darul fricii de Dumnezeu care este începutul înțelepciunii (Ps 111,10; Prov 9,10; Sir 21,11).

Ceea ce este tatăl în familie, aceea trebuie să fie șeful, conducătorul, păstorul în societate, un domn pentru toți. Fericirea lui trebuie să se nască din fericirea pe care o procură supușilor săi.

Omul poate fi șef numai când înțelege bine paternitatea divină a autorității. Paternitatea divină se bazează pe valoarea vieții pe care o apără cu înțelepciune și o înțelegere și o împarte prin atotputernicie și cu iubire infinită. Într-un mod mai simplist a înțeles un mujic rus, așa cum ne relatează Dostoevski într-unul din romanele sale, problema autorității când spune: Autoritatea căpitanului vine de la comandantul suprem al Armatei și acesta o are de la împărat, de la țarul Rusiei. Împăratul este împărat pentru că Dumnezeu l-a orânduit să stăpânească; dar dacă nu există Dumnezeu, în cazul acesta nici eu nu mai sunt căpitan, pentru că nu mai există nici împărat și nici autoritate supremă.

Numai cine știe să fie ascultător și supus paternității divine, numai acela poate fi capabil de a fi domn pentru alții. Mulți se cred chemați să conducă și să poruncească, în timp ce nu știu să asculte, nu știu să se supună și mai ales nu știu să fie domni pentru cei conduși. Pot ajunge să aibă putere și autoritate, ca Pilat din Pont, dar nu sunt domni, așa cum nici Pilat n-a fost domn cu Isus, fiindcă deși a constatat că este nevinovat, anunță că mai întâi îl va pedepsi și apoi îl va elibera (Lc 23,15-16). Să ne ferească Dumnezeu de astfel de domni care pedepsesc pe cei nevinovați!

Mulți se cred capabili, prin forțele proprii, să conducă și când, dând din coate, ajung într-un post de șefie, știu să conducă doar interesele personale, să conducă veniturile spre propriile buzunare și când dau de greutăți, îl critică pe Dumnezeu că nu conduce mersul lumii așa cum ar trebui. Se aseamănă cu acel țăran încrezut care critica mereu mersul vremii și își zicea în sine: Dacă m-ar lăsa Dumnezeu măcar un an să conduc, ar vedea chiar el ce este în stare să producă pământul! Și Dumnezeu i-a zis: Iată îți dau putere să conduci mersul vremii: când vei voi ploaie, va ploua; când vei voi soare, va fi soare; când vei voi vreme bună, va fi cum dorești. Și omul nostru comanda: ploaie și ploua cum trebuie; după ploaie comanda soare și căldură, și vremea bună se instala; recoltele creșteau de mai mare dragul. Când a venit vremea secerișului, paiul era mare și spicul lung, dar sterp, în loc de bob avea doar un fel de hoaspe. Țăranul nu-și putea închipui cum de s-a ajuns aici, deoarece el a comandat vremea cea mai propice. Dumnezeu i-a zis: După știința ta mărginită ai cerut doar soare și ploaie, dar n-ai voit vânt și furtună ca recoltele să-și înfigă cât mai adânc rădăcinile în pământ, ca de acolo să-și tragă substanțele minerale necesare bobului; n-ai cerut trăsnete care să purifice și să ionizeze atmosfera, s-o ozoneze, fiindcă toate au trebuință de aer curat; n-ai cerut vreme rea care să silească dăunătorii să se retragă de pe spic; n-ai cerut un pic de grindină care să mai curățe plantele de frunzele de prisos; și multe altele n-ai cerut, n-ai comandat cu înțelepciune.

Țăranul a fost silit să-și recunoască eșecul cu toată smerenia. Din păcate, datorită faptului că mulți șefi n-au fost domni, avem mai multă pleavă în societate decât cetățeni domni.

Omul are rațiune, se bucură de inteligență, dar înaintează cu greu în cunoașterea unui univers pe care l-a găsit, în care a fost introdus, care stă în fața lui cu multe necunoscute, deoarece este exploratorul și nu autorul lui (Emilio D`Angelo). Autoritatea adevărată se dobândește cu și prin smerenia de explorator, să știi să observi și să respecți ceea ce ai primit, să fii domn de la furnică și până la elefant, pentru a lăsa în urmă o lume mai bună.

Toată lectura a II-a o putem rezuma în cuvintele spuse de Dumnezeu lui Moise în pustiu: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14), adică plinătatea vieții, puterii, cunoașterii, înțelegerii.

Omul este chemat să răspundă despre sine ceea ce este. Dacă nu-i capabil să se cunoască pe sine, nu se va înțelege pe sine și nu se va putea conduce pe sine. Cum ar putea conduce pe alții? În acest caz trebuie să admită conducerea aceluia care s-a definit pe sine: Este cel ce este. Prin această recunoaștere smerită devine participant la domnia lui Cristos care s-a făcut ascultător, s-a smerit până la moartea pe cruce și Tatăl l-a înălțat și i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui să se plece tot genunchiul și toată făptura să dea mărturie că Isus este Domn (Fil 2,8-11), că îmbogățește pe toți cei care îl cheamă în ajutor (cf. Rom 10,12), adică îi îmbogățește cu autoritatea supremă, cu puterea care nimicește în primul rând egoismul propriu, îi îmbogățește cu blândețea și răbdarea sa, cu plenitudinea darurilor Duhului Sfânt pe care îl trimite în inima celui care conduce cu puterea paternității divine.

Doi cilindri de teracotă, de proveniență babiloniană, îl reprezintă pe zeul soare, Șhamash, cu cheile în mână, simbolul suveranității sale. În cântările adresate lui se spune: Tu ai deschis stăvilarele cerului strălucitor, Șhamash; cheia stă în mâna ta pentru a-i rechema la viață pe cei morți, pentru a-i elibera pe cei închiși. Se recunoaște chiar și în lumea păgână că suprema autoritate stă în promovarea vieții, în eliberarea de moarte.

Isus a pus cheile vieții în mâna tuturor acelora care iubesc credința în viață. Pe Petru îl pune în fruntea Bisericii sale tocmai pentru credința în dumnezeirea lui, în viața lui cea veșnică (cf. Mt 16,16-18); pe cărturari și pe farisei, care se considerau deținătorii cheilor credinței, dar nu erau domni față de viața văduvelor și a orfanilor (Mc 12,40), el îi dojenește că au încuiat împărăția cerurilor (cf. Mt 23,13) și că le lipsește cheia cunoașterii, fără de care nici ei și nici ascultătorii lor nu vor putea intra (cf. Lc 11,52).

Ceea ce ne mai impresionează în evanghelia de azi este faptul că Tatăl i-a revelat lui Petru identitatea sa. Cuvântul grecesc apokaliptein, folosit pentru revelare, înseamnă a ajunge la cunoașterea lucrurilor celor mai secrete, mai ales cu privire la sfârșitul lumii. Răspunsul lui Petru este inspirat, deoarece el vede în Isus pe biruitorul final asupra morții, fiindcă se bucură de autoritatea supremă asupra vieții, care se va arăta Domn față de toți și le va reda viața. Dacă mărturisești cu gura ta că Isus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe el din morți, vei fi mântuit (Rom 10,9).

Biserica, în calitate de moștenitoare a credinței lui Petru, moștenește și autoritatea pe care acesta a primit-o de la Cristos și pe tot cel care intră în sânul ei îl hrănește cu trupul și sângele lui Cristos și îl conduce la viața veșnică, îl duce să domnească împreună cu Cristos, adică să devină cu Cristos un mijlocitor de haruri pentru realizarea unei lumi noi în care să domnească pacea. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire