pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XX-a de peste an

Intrarea păgânilor

Se pare că Liturgia cuvântului de azi intenționează să ne facă misionari. Aceasta nu înseamnă că vrea să ne determine pentru a părăsi toate și a merge peste mări și țări, ci de a fi acolo unde suntem în virtutea Botezului primit și a misiunii pe care o are Biserica din care facem parte.

Dumnezeu vrea să-i primească în împărăția sa pe toți oamenii. Aici îi va face fericiți întreținând cu ei un dialog intim, scoțând în evidență cât de plăcute i-au fost jertfele și lupta lor de a-l găsi (lectura I-a).

De cine se folosește Dumnezeu pentru realizarea planului său? Odinioară s-a folosit de poporul evreiesc (lectura a II-a), dar azi vrea să se slujească de mine, de tine, de noi toți; vrea să fim poarta oilor în calitate de membre ale trupului mistic, având în vedere și pe evrei. Convertirea lor va fi ca o înviere din morți.

Ceea ce-i determină pe oameni să alerge unii în ajutorul altora sunt durerea și necazul. Femeia canaaneană avea o fiică posedată de diavol. Acesta o chinuia cumplit (lectura a III-a). Orice boală care nu avea leac în acea vreme era considerată drept o posedare din partea diavolului. Astfel erau epilepticii, nebunii, leproșii etc. Femeia canaaneană vine la Isus mânată de simțul credinței.

Necazuri și boli sunt și azi în lume destul de multe. Nu au leac: cancerul, sida și multe altele. Care dintre ele nu este opera păcatului? Și care păcat nu este opera diavolului?

Am eu ceva în mine care să-i atragă pe cei bolnavi în speranța vindecării?

Grija pe care o am față de cei bolnavi în care văd pe Isus (cf. Mt 25,36), trebuie să o vadă. Oricât ar fi oamenii de răi, cei mai mulți au simțul compasiunii față de cei care suferă. Trebuie să ne folosim de acest sentiment al inimii pentru a-i aduce la credință. Sfântul Ignațiu de Loyola spune că dacă vrem ca oaia să vină după noi, trebuie să-i luăm mielul în brațe, adică pe cel mic, pe cel bolnav, pe cel sărac etc.

Femeia canaaneană s-a îndreptat spre Isus, deși el trecea ca un necunoscut printr-un ținut străin, fiindcă avea în el ceva care nu era posibil să se ascundă: o seninătate în priviri care exprima numai bunătate, disponibilitate, amabilitate, nevinovăție, ceva care îi atrăgea în primul rând pe cei nevinovați, pe copii. Copiii, având acea kardiognosie (capacitatea naturală de a citi în inimi ca într-o carte deschisă), îl descopereau primii pe Isus și alergau în întâmpinarea lui; apoi cei care, prin înlăturarea păcatului, și-au redobândit nevinovăția. Isus nu voia să se afle de trecerea sa prin acel ținut, dar n-a fost posibil. De ce? Când a ținut frumoasa predică de pe munte, au fost de față și locuitori din ținuturile Tirului și Sidonului care l-au ascultat (cf. Mt 4,24-25) și prin ascultare și-au căpătat kardiognosia. Nu era greu de recunoscut acest chip unic în lume.

Prin ce mă poate cunoaște cineva că sunt omul lui Dumnezeu? Prin ce pot vesti lumii că Isus și-a făcut apariția în aceste ținuturi? Desigur o pot face prin viața corectă, participarea la sfintele taine, adică viața sacramentală, dar mai ales rugăciunea și atitudinea apostolică a ucenicilor: Doamne, ai milă de ea că strigă în urma noastră! Rugăciunea apostolilor părea refuzată, dar în realitate Isus aplica o metodă pedagogică pentru a le arăta că rugăciunea trebuie să fie nu numai insistentă, ci și plină de smerenie. Numai credința dă rugăciunii insistență și smerenie; și numai ea ne dă dreptul de a intra în lăcașul rugăciunii Celui Preaînalt, spre a întreține veșnicul dialog al iubirii (lectura I-a).

Contra ispitei asupra singurătății celui bun și a mulțimii celor răi avem următorul sfat: Este imposibil să-i poți ajuta pe toți, dar binele făcut unei singure persoane poate aduce la Dumnezeu un oraș întreg, poate converti un ținut întreg. Isus, de exemplu, vorbește unei singure persoane la fântâna lui Iacob; îi descoperă trecutul păcătos; îi revelează prezența sa mesianică; îi vorbește despre templu și rugăciune etc. Samariteana uită de toate, chiar și pentru ce a venit la fântână, lasă găleata și aleargă la ceilalți samariteni să le spună pe cine a aflat. Aceștia vin și îl invită pe Isus să rămână la ei și să-i învețe. Ceea ce s-a și întâmplat (cf. In 4,7-42).

Ce putem spune despre femeile de azi, despre mame? Sunt primele chemate să devină misionare. Căreia îi poate spune Isus: Femeie, mare este credința ta? Care mamă mai suferă că fiica ei este cumplit chinuită de diavolul necurăției, mândriei, lăcomiei după bani etc.? Care mamă mai insistă în rugăciune? Mai mult caută să le scuze și să le ascundă patimile. Mulțimea copiilor de pe străzi arată lipsa simțului matern din multe femei. Multe, din păcate chiar prea multe mame, nu numai că nu promovează credința în mediul lor de familie, ci chiar o distrug prin nepăsare, prin lăsarea copiilor să facă tot ce le place, mame care la necaz aleargă la practici superstițioase, de magie neagră etc. Când vezi tinere ieșite la drumul mare pentru prostituție, când vezi discoteci pline în miez de noapte, când le vezi așteptându-și rândul la cabinetul ginecologic pentru avort, nu poți să nu te gândești la întrebarea pusă de Isus: Când va veni Fiul Omului va mai găsi oare credință pe pământ? (Lc 8,8)). Cineva a spus: Credința se suge o dată cu laptele de la sânul mamei; și când o mamă plânge, lui Dumnezeu i se rupe inima. Sunt lacrimi misionare cele vărsate de mame pentru credința copiilor lor, sunt acele lacrimi cerute de Isus femeilor din Ierusalim care îl însoțeau pe drumul crucii, când le-a spus: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri. Căci iată vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe și pântecele care n-au născut și sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munților: Cădeți peste noi; și dealurilor: Acoperiți-ne! (Lc 23,28-30). Da, îngrozitoare sunt statisticile anuale referitoare la avorturi, dar sunt unele crime care zguduie și pe aceste mame criminale. Așa a fost în anul 1965 la Roman. O femeie, rămasă cu o fetiță de vreo cinci-șase ani, a fost cerută în căsătorie de un bărbat, cu condiția să nu-i aducă în casă și fiica. Mama n-a găsit alt mijloc de a o înlătura decât prin moarte. A ieșit cu fetița ei la ocazie. A găsit un camion care mergea spre Hălăucești. Urcate în cabină, șoferul a auzit cum fetița i-a șoptit mamei: Mămică, nu-i așa că n-ai să mă omori? Mama a strâns-o la piept și i-a șoptit: Taci! Nu vorbi prostii! După un anumit timp i-a zis din nou: Mămică, nu mă omorî! Mama i-a zis: Fii cuminte, dragă și taci! Înainte de a ajunge la Hălăucești, mama și fiica au coborât. În apropiere este un pod. Șoferul și-a văzut de drum, dar bănuia că ceva nu-i curat. După ce și-a terminat treaba în sat, s-a întors în grabă spre Roman. În locul unde le lăsase pe cele două, acum era numai una, mama care i-a făcut semn să oprească. A luat-o și a dus-o direct la Postul de Miliție, unde și-a mărturisit bănuiala. Întorși la fața locului, sub pod au găsit fetița într-un lac de sânge. Murise. Judecată în public, a fost dusă în lanțuri pe străzile orașului Roman și obligată să strige: Cine va face ca mine, ca mine să pățească! O vecină de-a ei mi-a mărturisit că, dacă ar fi știut, ea i-ar fi luat fetița și ar fi crescut-o cu toată dragostea și a adăugat cu lacrimi în ochi: Era atât de frumoasă și cuminte! Fără comentarii. În acea perioadă eram vicar parohial la Săbăoani. Am fost marcat profund.

Vreau să închei cu un exemplu mai optimist. Pe când o mamă trecea pe străzile orașului Antiohia cu singurul ei fiu în brațe, a fost ridicată pe neașteptate de misiții prefectului păgân Asclepiade și dusă în sala tribunalului. Aici se judeca procesul unui diacon creștin care refuza să se închine idolilor. În apărarea sa, diaconul a spus: Chemați aici un copil simplu și nevinovat și să ascultăm de la el dacă trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu sau idolilor! Primul copil întâlnit a fost Barulo, pe care mama îl ducea în brațe. Barulo, îi zise Asclepiade cu glas măgulitor, vrei să-i oferi lui Zeus trandafirul pe care îl ai în mână? Barulo răspunde răspicat, deși până atunci aproape nu vorbise decât câteva cuvinte: Nu, fiindcă numai Dumnezeul creștinilor este Dumnezeu adevărat. Aprinzându-se de mânie, prefectul Asclepiade îl întrebă din nou: Cine te-a învățat să vorbești așa? Răspunsul lui Barulo a fost și mai surprinzător: Mama, iar pe mama a învățat-o Dumnezeu. Crudul Asclepiade dă poruncă să fie spânzurat de grindă și biciuit în fața mamei. De sus, pe când sângele îi curgea în șuvițe purpurii din trupul fraged, Barulo spune: Mamă, te rog, dă-mi o picătură de apă! Mi-e tare sete. Mama înlăcrimată, dar eroică, îi răspunde: Fiul meu, cine bea din această apă însetează din nou. Mai îndură puțin și vei bea din izvorul cu apă care potolește setea pentru totdeauna! Copilul a oftat și a crezut în iubirea mamei. N-a trebuit să rabde mult, deoarece călăul i-a retezat căpușorul bălai cu o singură lovitură de sabie, care a căzut în brațele mamei, care l-a urmat împreună cu diaconul.

Nici dacă ar fi fost martirizat un papă, n-ar fi avut atâta influență binefăcătoare asupra celor prezenți, păgâni care s-au convertit mai apoi, cum au avut cuvintele încurajatoare ale acestei mame.

Dă-ne, Doamne, mame credincioase și lumea se va mântui! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire