pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XIX-a de peste an

Credință și minune

Din mulțimea de probleme pe care caută să le rezolve lecturile de la Liturgia cuvântului de azi, vom reține învățătura din prima lectură: credința n-a izvorât și nu se alimentează din frică; din a doua lectură avem învățătura că minunea religiei creștine este iubirea; din a treia lectură avem învățătura: cu Dumnezeu ne întâlnim prin Isus Cristos. Cum de Cristos ne putem apropia cu iubire și fără frică, el ne dă credința în Dumnezeu și noi o acceptăm fiindcă știm că ne iubește și cine iubește nu minte.

Credința n-a izvorât din frică.

Nu cred că pe timpul profetului Ilie se puneau aceleași probleme ca și azi, mai ales aceea de a supune credința unei critici științifice. Totuși, ca profet, Ilie dă răspuns acelor oameni care, în numele științei, susțin că izvorul credinței ar fi fost frica și încă mai este. Ateii susțin că omul primitiv, copleșit de puterea unor fenomene naturale ca: furtunile, cutremurele de pământ, erupțiile vulcanice, eclipsele solare, apariția cometelor, căderea stelelor etc. necunoscând cauzele lor naturale, a văzut în ele o forță divină, în fața căreia a început să tremure și să i se închine. Așa ar fi apărut fenomenul religios.

Biblia, chiar dacă credințele în zei ar avea această origine, dintru început este de altă părere: credința adevărată a apărut din inițiativa Creatorului care l-a chemat pe om la un dialog sincer (cf. Gen 2,3), pe care îl pune în fruntea tuturor celor create (id. 1,28). Dialogul este plăcut și înălțarea omului este semnificativă. Satana, invidios pe fericirea omului izvorâtă din acest dialog, l-a ademenit la o convorbire subversivă cu un îndemn la neascultare: Nu veți muri. Prin urmare: Nu credeți! Numai după ce omul și-a dat consimțământul de necredință i-a intrat frica în suflet și s-a ascuns. Primul sentiment de frică vine din păcat (cf. Gen 2,10). Păcatul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu și cu cât se îndepărtează mai mult, cu atât îi este mai frică. Ateii nici nu-și dau seama că ei sunt cei mai fricoși oameni din lume, că doar își maschează frica printr-o vitejie provenită dintr-o minciună: Nu veți muri. Nu credeți!

Ilie, vajnic luptător împotriva credințelor păgâne din care se nasc ateii, ne arată că Iahve nu se revelează nici prin furtună, nici prin cutremur de pământ, nici prin foc, ci printr-o adiere ușoară de vânt, printr-o suflare care răcorește, dezmiardă și mângâie, adică printr-o acțiune a Duhului Sfânt care nu are nici un fel de reprezentare fizică prin care să sperie pe cineva. Dumnezeu se revelează prin iubirea sa, prin semne care trezesc încrederea omului. Dumnezeu a dialogat cu Abraham, cu Moise, cu Isaia, Ieremia, David, Solomon etc. făcându-i să înțeleagă sensul vieții. Viața nu este lipsită de furtuni, cutremure, foc și inundații, dar ceea ce rămâne veșnic este caritatea lui Dumnezeu față de om, este zefirul care ne mângâie și în fața căruia trebuie să ne prosternăm ca Ilie, trebuie să credem în adevărul și bunătatea lui.

Manifestările naturale - furtună, foc, cutremur etc. - în care unii caută o revelație divină, nu dau omului credință, fiindcă aceasta nu este rodul căutărilor, ci dar gratuit al inițiativei divine. Omul, tocmai datorită faptului că este incapabil de actul credinței, devine fricos. Frica duce la pierderea credinței adevărate, la depărtarea omului de Dumnezeu, după cum îl vedem pe Adam însuși cum caută să se ascundă din fața Domnului, fiindcă neascultarea i-a strecurat frica în suflet (cf. Gen 3,10). Credința îl face pe Petru să meargă pe apă la Isus; frica îl face să-și piardă credința și să se scufunde (lectura a III-a). Credința izvorâtă din frica născută la un cutremur, dintr-o furtună etc. pe care mulți o vor pentru convertirea ateilor, nu are dimensiuni mântuitoare (cf. Lc 9,55), ea creează emoții și sentimente umane. Numai acea credință care izvorăște din iubirea pe care Dumnezeu a arătat-o omului poate mântui (cf. 1In 4,16). Or, unde este frică, nu este iubire (1In 4,18).

Cineva spunea: Minunea este copilul predilect al credinței. Cred că s-a înșelat. Isus nu le-a săvârșit cu o deosebită plăcere. Lui Toma, care voia să-i pipăie rănile după înviere, îi spune că sunt mai fericiți cei care nu văd minuni și totuși cred (cf. In 20,19-29). Credința este însoțită întotdeauna de fericire, așa cum îi spune Elisabeta Preacuratei: Fericită ești pentru că ai crezut (Lc 1,45). Iar despre Isus citim în evanghelie că nu făcea minuni în anumite locuri tocmai din cauza necredinței lor. Minunile nu se fac pentru cei necredincioși, ci pentru cei care cred, ca ei să se înflăcăreze tot mai mult în iubire, să-și consolideze speranța în bunurile veșnice. Și azi se fac foarte multe minuni, dar lumea nu le vede fiindcă nu are credință.

Copilul predilect al credinței creștine este iubirea care pune toate în ordine. Minunea este o răsturnare a ordinii, o derogare de la legile naturii. Pentru copilul care nu poate merge nici pe piciorușele lui, faptul că tatăl poate merge cu picioarele în sus, ca să-l încurajeze și să-l distreze, este o minune, dar când va crește mare va înțelege că adevărata lui fericire n-a depins de mersul acrobatic, ci de cel normal. Lucrurile pe care le numim naturale și obișnuite sunt adevăratele minuni ale atotputerniciei lui Dumnezeu, că de ele trebuie să depindă maturitatea noastră spirituală și fericirea viitoare. Numai că noi, ca niște copii care abia încep să umble copăcel, dăm importanță tocmai ieșirii din comun a unui lucru, ca și cum ar fi minune suspendarea legii și nu păstrarea ei. Pe când Blaise Pascal era copil și călărea, s-a întâmplat că într-o zi a căzut de pe cal și, venind acasă i-a spus tatălui ce minune a făcut Dumnezeu cu el: După ce am călărit vreo patru kilometri, am căzut și Dumnezeu m-a păzit de nu mi s-a întâmplat nimic rău. La care tatăl îi răspunde: Fiule, eu am mers azi peste douăzeci de kilometri și Dumnezeu m-a păzit de n-am pățit nici un rău. Minunat este Dumnezeu în cer și până într-un fir de iarbă pe pământ!

Minunea, ca revelație specială a lui Dumnezeu, nu este un privilegiu, ci o mare responsabilitate, așa cum mărturisește sfântul Paul, după ce minunea de pe drumul Damascului l-a convertit: Am în inima mea o mare întristare, o durere continuă, fiindcă se simțea neputincios în a răsplăti cu suficientă iubire iubirea care l-a chemat la credință.

Cu Dumnezeu ne întâlnim în Isus Cristos.

Isus n-a venit să stârnească stihiile ca oamenii să creadă de frică, ci să le potolească. Liniștirea furtunii de pe mare a fost un semn pentru liniștirea furtunilor sufletești ale acelora care cred. Putem spune că una dintre cele mai mari minuni săvârșite de Isus Cristos, care durează și azi, este ruperea legăturii dintre om și Satana. Înainte de Cristos, atașamentul față de păcat, legătura iadului cu omul era legiferată. Astfel: idolatria, prostituția, bacanalele, răzbunarea, pedeapsa cu moartea pentru nimica toată etc. erau ocrotite de lege. Azi, chiar dacă omul păcătuiește, oricine s-ar rușina să mai legifereze astfel de fărădelegi.

După înmulțirea pâinilor în pustiu, poporul voia să-l facă pe Isus rege. Apostolii erau entuziasmați de acest gând, visându-se miniștri. Nici nu erau conștienți de furtuna care s-a abătut asupra lor. Isus singur îi simte primejdia și de aceea a decis ca ucenicii să treacă pe țărmul celălalt al mării, iar el singur s-a urcat pe munte ca să se roage. Numai rugăciunea potolește furtuna. Fiindcă ucenicii nu s-au urcat cu prea multă plăcere în luntre, fiindcă nu se dezlipeau prea ușor de cei care îi propulsau spre tronul regalității lui Isus, a fost necesar ca Mântuitorul să le poruncească. Dar, ceea ce nu se face cu plăcere la cererea lui Isus, aduce furtună, întuneric și spaimă.

Ne scufundăm, ca Petru, dacă nu avem credința că Isus este Mântuitorul; chipul său ne înspăimântă ca o nălucă, dacă nu-l iubim ca pe Domnul nostru sufletesc, care îmbogățește pe toți acei care îl cheamă pe el (Rom 10,12).

O furtună puternică a surprins o barcă de pescari în largul mării. Întunericul, ploaia și vântul îi țineau departe. Nu mai vedeau nici acul busolei și forțele scădeau. Le trebuia o lumină oricât de mică pentru a vedea busola, pentru a se orienta cât de cât. Unul își aduce aminte că are o cutie de chibrituri în buzunar cu un singur pai. Oare nu s-a udat? Se va aprinde? Nu-l va stinge vântul, în caz că se va aprinde? Ceilalți s-au adunat în jurul lui, ca să-l apere de ploaie și de vânt. Unul ținea busola cât mai aproape. Toți și-au pus speranța într-un singur băț de chibrit. S-a aprins și la lumina lui au văzut acul busolei care le indica direcția corectă. O simplă privire le-a fost suficientă ca să le reînnoiască forțele, după care, cu greu, au ajuns la țărm.

Pe valurile mării, în mijlocul furtunilor, în bezna nopților, avem o lumină care nu apune: este Isus. Numai credința în faptul că el este Domnul care ne arată sensul vieții spre Tatăl, ne înscrie în ordinea minunată a iubirii. Să nu-l pierdem niciodată din ochi! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire