pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XVI-a de peste an

Răbdarea lui Dumnezeu

Cea mai mare ispită a omului dintotdeauna a fost, este și va fi aceea de a trăi prin forțele proprii, de autosuficiență, fără să se mai gândească la Dumnezeu, știind toate, așa cum i-a sugerat Șarpele viclean în Eden (Gen 3,6).

Răbdarea este răspunsul lui Dumnezeu la această ispită.

În confruntările sale, fie cu poporul cu ceafă dură, fie cu națiunile păcătoase, Dumnezeu se revelează ca ființă cu răbdare infinită, izvorâtă din iubirea sa față de tot ce a creat, față de mântuirea tuturor. Răbdarea lui Dumnezeu este cel mai mare dar cu care răspunde la rătăcirea omului.

Dacă omul crede că poate trăi pe picioarele proprii, Dumnezeu îl lasă să se convingă de propria slăbiciune prin propria experiență, pe care făcând-o, ajunge, oricât de greu, la convingerea că trebuie nu numai să recurgă la ajutorul Domnului, ci chiar el însuși să fie pentru semenii săi ceea ce Dumnezeu este față de dânsul: plin de răbdare și caritate.

Isus ne-a dat exemplul suprem de răbdare. Privindu-l, sfântul Paul nu înceta să îndemne pe credincioșii din Efes: Deveniți, așadar, imitatorii lui Dumnezeu ca niște copii dragi și trăiți în iubire, precum și Cristos ne-a iubit și s-a dat pentru noi ca ofrandă și jertfă de bună mireasmă lui Dumnezeu (Ef 5,1-2). De fapt, Isus este cel dintâi care ne cere să fim răbdători asemenea Tatălui, zicând: Rugați-vă pentru cei care vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru din ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni, iar ploaia o dă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt 5,45).

Răbdarea duce la desăvârșire. Poporul nostru a sintetizat această învățătură în dictonul: Încetul cu încetul se face oțetul. Isus compară împărăția cerurilor cu răbdarea semănătorului care așteaptă până la seceriș, cu grăuntele de muștar până să devină arbust, cu drojdia care dospește aluatul pentru pâine etc. Fără răbdare nu se face nimic mare. În încercări, necazuri, ispite etc. Duhul Sfânt se roagă în noi cu suspine negrăite (lectura a II-a), adică pune în om temelia răbdării prin suspine.

Sfântul Paul concepe perioada Vechiului Testament ca pe un timp în care Dumnezeu a suportat și a răbdat păcatele poporului său și pe ale tuturor neamurilor spre a-și manifesta dreptatea sa mântuitoare în timpul de față. Prin păsuirea păcatelor făcute în trecut se vădește dreptatea lui în timpul de față, ca să se manifeste îndreptățirea celui care crede în Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Dumnezeu, proporționată cu iubirea sa față de oameni, este harul care îl face pe om părtaș al naturii divine (2Pt 1,4), căreia trebuie să-i corespundă dreptatea omului: împlinirea voinței lui Dumnezeu, precum Isus. Deși Dumnezeu voia să-și arate mânia și să-și facă cunoscută puterea - spune sfântul Paul - el a răbdat cu multă mărinimie vasele mâniei, gata să fie nimicite, spre a face cunoscută bogăția măreției sale față de vasele îndurării, pe care le-a sortit măririi, pe noi, pe care ne-a chemat, nu numai dintre iudei, dar și din mijlocul păgânilor (Rom 9,23-25).

În decursul istoriei sale milenare, poporul lui Dumnezeu a luat mereu la cunoștință, tot mai profund, cum răbdării lui Dumnezeu trebuie să-i corespundă împlinirea voinței lui. În descoperirea făcută lui Moise, Iahve proclamă sus și tare că el este îndelung răbdător; arată milă față de neamuri și iartă vinovăția, răzvrătirea, păcatul. Dar pe acela care abuzează de răbdarea lui și nu se străduiește să-i cunoască voința și s-o împlinească: Pentru păcatele părinților pedepsește pe copii și pe copiii copiilor lor până la al patrulea neam (Ex 34,6-7; Num 14,18). Deși ni se pare o pedeapsă dură, dar față de răutatea păcatului ea este ușoară, spun psalmistul David și Ben Sirah, fiindcă Dumnezeu știe din ce material suntem făcuți și nu ne pedepsește conform (cu răutatea) fărădelegilor noastre (Ps 103,8; Sir 18,8-14). Dacă poporul se convertește și caută să-i împlinească voința, lui Dumnezeu nu numai că îi pare rău de pedepsele și amenințările făcute, ci își revarsă bunătatea cu o abundență peste așteptări (cf. Il 2,13; Iona 4,2).

Răbdarea divină nu este nicidecum o slăbiciune, ci o chemare plină de iubire la convertire (cf. Il 12,13; Is 55,6). Cu greu, dar încetul cu încetul, poporul evreu începe să înțeleagă că nu este singurul beneficiar al răbdării divine. Și neamurile păgâne sunt opera mâinilor divine și au dreptul la răbdarea Creatorului. Exemplu grăitor este profetul Iona trimis la Ninive.

În Noul Testament, Isus, cu trăsăturile sale caracteristice față de cei păcătoși și cu învățăturile minunate, ilustrează și întruchipează însăși răbdarea lui Dumnezeu. El dojenește pe ucenicii nerăbdători și răzbunători. Când samaritenii n-au voit să-l primească, Iacob și Ioan, fiii lui Zebedeu vor trăsnete și foc din cer pentru a-i nimici. Isus le recomandă răbdarea. Răbdarea de pe cruce față de dușmani și răbdarea după înviere se arată prin aceea că nu amenință pe cei care l-au dat morții. Răbdarea ne dovedește caracterul divin al lui Isus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Tatăl milostivirilor.

Apostolii, în aparenta întârziere a venirii a doua a lui Isus, văd o manifestare a mărinimiei divine pline de răbdare: Ceea ce unii socotesc întârziere - spune sfântul Petru - nu este întârzierea făgăduinței din partea Domnului, ci el își arată răbdarea față de voi, deoarece nu vrea să se piardă vreunul, ci toți să ajungă la convertire. Ziua Domnului vine ca un hoț. În acea zi cerurile vor dispărea cu vuiet, stihiile încinse de foc se vor topi, iar pământul și făpturile lui vor arde. Noi însă, după făgăduința lui, așteptăm alte ceruri și un pământ nou în care să locuiască dreptatea (împlinirea voinței divine). De aceea, în așteptarea acestora, străduiți-vă ca el să vă găsească fără pată și fără vină, în pace. Răbdarea Domnului nostru socotiți-o ca o mântuire (2Pt 3,9-15).

Dacă omul disprețuiește sau tratează cu indiferență aceste comori de bunătate, de răbdare, de mărinimie ale lui Dumnezeu, își adună singur un noian de ură pentru ziua mâniei în care omul se va nimici singur prin propria ură izvorâtă din păcatele proprii, fiindcă aceasta se va întoarce asupra lui precum bumerangul, fiindcă Dumnezeu nu urăște pe nimeni, numai cei răi sunt capabili de ură, ei își adună ură împotriva lor înșiși, iar în ziua venirii Domnului se va descoperi dreapta judecată a lui Dumnezeu (Rom 2,5). Ceea ce omul adună în această viață, de aceea va avea parte în viața de dincolo. Dreapta judecată a lui Dumnezeu se arată aici, în avertismentul dat prin Isus Cristos, prin revelație.

Dat fiind faptul că și azi durează răbdarea lui Dumnezeu și a chemării sale la dreapta judecată, la convertire, la împlinirea voinței sale, trebuie să-i ascultăm cuvântul și să ne străduim să intrăm în odihna lui Dumnezeu (Evr 3,7; 4,11), ca să ajungem și să strălucim ca soarele în împărăția Tatălui (cf. Mt 13,43).

Tolstoi, marele scriitor rus, ne descrie într-o nuvelă minunată familia unui pantofar sărac, cu șapte copii. Cu toate greutățile vieții, toți erau veseli și cântau de dimineață și până seara târziu, acompaniind loviturile surde de ciocan. Într-o zi cântările au încetat și loviturile de ciocan păreau mai puternice, mai surde, mai nervoase, mai sinistre. Ce s-a întâmplat? Un vecin bogat, fără copii, i-a cerut tatălui pe unul dintre cei șapte fii ai săi. Voia să-l înfieze și astfel să-i ușureze povara. Pantofarul i-a promis unul, dar a cerut răgazul necesar să se poată hotărî pe care să-l dea. A spus fiilor dorința vecinului. Cine ar dori să plece? Nu se decide nici unul. Tatăl, cui să-i spună: Mergi tu! fiindcă ar fi însemnat că ține mai puțin la acela. I se părea nedrept să se arate astfel. Frământarea a durat câteva zile. Toți se priveau pe furiș și bănuitori: Oare de cine vrea tata să scape? Care dintre noi l-a supărat mai mult vreodată? În cele din urmă, tatăl și-a luat inima în dinți, a mers la vecinul său și i-a spus răspicat: Îmi pare rău, dar nu am copil de dat! Când fiii au aflat, s-au umplut de bucurie și l-au sărutat pe tatăl lor cu tot focul inimii. Îndată au izbucnit cântările și munca făcută cu veselie le aducea tot mai mare bucurie, chiar dacă nu reușeau să iasă din sărăcie.

Cu atât mai iubitor este Tatăl nostru ceresc. El nu are nici un copil de dat diavolului. Dar acesta îi răpește, nu unul, ci tot mai mulți. Din acest motiv se aud pe pământ tot mai mult loviturile de tun și tot mai puțin cântările melodioase și argintii ale copiilor. Ne întrebăm uimiți: Cât va mai răbda Tatăl răpirea fiilor săi și oferta pe care mamele însele o fac Satanei prin nimicirea vieții din sânul lor? Ce credeți, mai este mult până se va umple paharul mâniei?

Răbdarea ta, Doamne, să fie mântuirea noastră. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire