pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XV-a de peste an

Cuvântul Domnului

Sfântul Paul afirmă că speranța creștină cunoaște un viitor luminos pentru întreg universul (cf. Rom 8,19-22). Aceasta înseamnă că întreg cosmosul are un viitor, merge către ceva și este angajat într-un proces care încă n-a ajuns la deplina dezvoltare, spre un ceva care este mai mult decât spațiul static al omenirii. Acela care l-a înțeles mai bine pe apostolul neamurilor a fost Teilhard de Chardin care spune că întreaga evoluție cosmică se îndreaptă, nu către ceva, ci spre cineva - spre Dumnezeu - având menirea de a trece prin punctul culminant Omega. Într-aceasta viitorul cosmosului și istoria lui sunt în strânsă legătură cu mântuirea umanității. Lumea noastră și omul sunt unite sub aspectul speranței creștine și această lume nu va fi completă și nici glorificată fără om (Memorator scriptural). Preamărirea finală a universului se va realiza numai prin învierea omului.

Pentru a se ajunge la glorificarea finală a cosmosului, este necesar ca omul să primească el însuși cuvântul lui Dumnezeu; el transformă omul și omul transformă natura.

Voința omului, în urma păcatului strămoșesc, a slăbit. Slăbește însă și mai mult prin fiecare păcat actual. Voința lui Adam a slăbit după primul păcat. A continuat să slăbească și mai mult prin fiecare neascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. O legendă spune că văzând Domnul cât de mult se chinuie Adam cu pământul care îi producea mai mult spini și pălămidă, i-a spus: Trage numai o brazdă și aruncă în ea sămânța și vei avea recoltă suficientă. A ascultat și a avut. Când Eva a născut pe Cain și apoi pe Abel, a venit Ispititorul și i-a spus: De ce trage numai o brazdă? Acum sunteți mai mulți și aveți trebuință de mai multă hrană. Spune-i să are mai mult. Eva a insistat și Adam a început să tragă din greu la plug pentru mai multe brazde. Domnul i-a zis: Om nesătul și neascultător, mi-a fost milă de tine și am voit să te cruț. De acum tu poți să ari și să semeni cât vrei, dar eu îți voi da cât voi vrea. De atunci omul muncește mult și culege puțin.

Scurt timp după păcatul lui Adam, oamenii au început să păcătuiască mult, iar Dumnezeu i-a pedepsit cu potopul (cf. Gen 7,1-24). Oare potopul a întărit voința omului de a nu mai păcătui? Nu. Nici potopul, nici ploaia de foc și pucioasă care a nimicit Sodoma și Gomora (cf. Gen 19,1-28), nici cele zece plăgi căzute asupra Egiptului (cf. Ex 7) și nici o altă pedeapsă n-a dus la întărirea voinței. Numai cuvântul lui Dumnezeu, acționând din interior, a realizat adevărate minuni. De la apostoli și până la copii, mai ales la tinere fecioare precum Cecilia, Agata, Agneza, Maria Goretti etc. au uimit lumea prin statornicia lor în credință.

Inima noastră însetează după mângâiere. Unde o poate găsi? Tot în cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii și mulți necredincioși ai zilelor noastre se scufundă în tristețe, melancolie, descurajare și ajung la spitalele de neuropsihiatrie și nu rareori chiar la sinucidere. Creștinul adevărat - sărac sau bogat, bolnav sau sănătos, muncitor sau intelectual etc. - își soarbe din cruce mângâierea inimii și spune: Bucuros vreau, Isuse al meu, să sufăr și să mor din iubire față de tine!

După cum voința are trebuință de întărire și inima de mângâiere, tot așa și mintea, rațiunea umană dorește mereu adevărul. Tot omul, de la mic la mare, dorește să știe, să afle adevărul. Filozofii și savanții se zbat zi și noapte pentru adevăr și nu rareori se întreabă nedumeriți ca Pilat din Pont: Ce este adevărul? (In 18,38). Răspunsul nu poate fi decât unul: adevărul este cuvântul lui Dumnezeu. Numai omul întărit în voință, luminat de adevăr în rațiune și mângâiat în inimă de cuvântul lui Dumnezeu dispune de forța vitală care poate imprima universului un marș precis către destinația finală, spre o deschidere spre infinit, printr-o reînnoire realizată prin foc, focul iubirii ca rezultat al învierii obținute de credința în cuvântul dătător de viață (cf. In 6,63-68).

Demostene (384-322 Î.C.) pleda în Areopag cauza unui condamnat la moarte. Membrii tribunalului erau plictisiți și au adormit. El rupe firul discursului și începe să povestească cum s-au certat doi oameni pentru umbra măgarului. Juriul a făcut ochii mari. Demostene indignat i-a apostrofat: Domnilor judecători, adineaori vă pledam salvarea unui om și v-ați plictisit, iar acum când spun nimicuri, vă arătați atât de interesați. Să vă fie rușine! Când la o predică preotul pledează pentru mântuirea sufletului prin cuvântul Domnului, creștinii se plictisesc, cu excepția voastră, dar când se spune o poveste toți sunt ochi și urechi. Numai că azi cele mai multe certuri sunt, nu despre umbra măgarului, ci despre burta lui; fiecare țipă că moare de foame; nimeni nu-și plânge osânda. N-ar trebui să uităm niciodată ceea ce a spus sfântul Paul credincioșilor din Tesalonic: Luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu ați luat cuvânt omenesc, ci precum este adevărat cuvântul lui Dumnezeu (2Tes 2,13). Împăratul Constantin cel Mare asculta mereu predica stând în picioare, fiindcă zicea: Nu se cade a primi solia dumnezeiască șezând.

Predica de fiecare duminică și sărbătoare de poruncă este un talant și o sămânță care au menirea să rodească. Dumnezeu ne va cere cont de felul în care am primit și am colaborat cu sămânța și talantul primit. La trimiterea ucenicilor să predice, Isus le-a spus: În orice cetate veți intra și nu vă vor primi, ieșind în piețele ei, ziceți: Și praful de pe picioarele noastre din cetatea voastră vi-l scuturăm. Mai ușor va fi Sodomei în ziua judecății decât cetății aceleia (Lc 10,10-12).

Sfânta Biserică ne-a poruncit, sub pedeapsa păcatului de moarte, să participăm la sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare de poruncă, dar nu ne-a poruncit să ascultăm predica. Cu toate acestea, sfântul Bernardin de Siena spune: Dacă din aceste două lucruri tu nu ai putea împlini decât unul, Liturghia sau predica, este mai primejdios pentru sufletul tău să lași predica. De fapt, ai crede tu în Taina altarului dacă n-ai afla-o din propovăduirea cuvântului dumnezeiesc? Toată credința vine din ascultarea cuvântului.

Chiar dacă cele spuse la predică sunt simple, știute, repetate, plictisitoare sau adânci și prea grele pentru tine, ai răbdare, vor rodi când te vei aștepta mai puțin și când vei avea mai mare trebuință: Duhul Sfânt vă va aminti toate și va da mărturie pentru mine (In 15,26).

Parabola ne mai pune în evidență și alte învățături. Este bine să luăm aminte la faptul cum semănătorul aruncă sămânța cu atâta dărnicie în diferite locuri prielnice și neprielnice recoltei. Aceasta dovedește că Dumnezeu, având totul la dispoziție, își poate permite și risipa ca dovadă a dărniciei și carității sale. Dintr-un alt punct de vedere putem observa cum semănătorul riscă să piardă mult numai să obțină ceea ce vrea. Este oare mai important un suflet decât o sută de cuvinte divine? Apoi sămânța multă, aruncată în atâtea locuri diferite și ostile vieții arată amploarea jertfei semănătorului Cristos. Cineva a spus: Sămânța este cu adevărat pierdută numai atunci când rămâne în pumnul strâns al semănătorului șovăielnic (egoist, zgârcit, lacom, descurajat etc.), care nu aruncă în brazdă de teamă să nu o piardă. Încă un punct de atenție: omul este pământul care, fără suflarea lui Dumnezeu, fără acțiunea Duhului Sfânt, rămâne nerodnic. Pământul tare ca drumul pietros sau plin de spini este omul lipsit de acțiunea Duhului Sfânt.

Aș aminti aici acțiunea slujitorilor unui episcop care, pentru că ieșeau afară la predică și se întorceau după ce se termina, pe motiv să nu piardă timpul fiindcă nu înțeleg, i-a trimis să aducă apă cu coșarca. După ce au turnat în zadar mai multe găleți, au venit și i-au spus că nu se poate aduce apă în felul acesta. Episcopul le-a replicat: Într-adevăr, coșarca nu ține apa, dar aceasta trece prin ea și o spală; tot așa și voi, nu rețineți predica, dar ea trece prin suflet și îl spală. Nu e minunat? N-au mai lipsit din acea zi.

Isus și-a îmbrăcat învățătura sa despre importanța primirii cuvântului lui Dumnezeu în parabola atât de minunată a semănătorului. Parabola depășește limita timpului prezent și devine veșnic actuală; depășește limita personală și devine universală, valabilă pentru fiecare; depășește granițele oricărei împărății lumești și devine internațională, un bun ecumenic menit să ducă la unitatea credinței pe toți oamenii.

Datoria noastră față de cuvântul lui Dumnezeu este să-l primim, să-i oferim inima ca loc prielnic pentru a se dezvolta și a aduce roade îmbelșugate; să ne rugăm pentru ca toți oamenii să-și găsească hrana spirituală în el și să ajungem toți la împărăția lui Dumnezeu. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire