pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XIV-a de peste an

Învățați de la mine

Mulți au fost, sunt și vor fi învățătorii lumii acesteia, acei care s-au străduit, se străduiesc și se vor strădui să aducă omenirii un dram de fericire pe acest pământ.

La vârsta de șapte ani copilul este trimis la școală și acolo primește primele noțiuni, primele cunoștințe de literatură, matematici, geografie, botanică, zoologie, fizică, chimie astronomie etc. toate menite să-l facă înțelept și fericit. Cu toate acestea nu se află nici măcar un singur loc pe pământ unde oamenii să fie total mulțumiți și fericiți, oricât de multe cunoștințe ar avea.

Altfel decât învățații acestei lumi, Isus ne spune: Învățați de la mine! Atât ucenicii, cât și oamenii de rând, ba chiar și dușmanii, l-au numit: Învățător (cf. Mt 19,16; 22,16 etc.).

Dar învățătura Mântuitorului cine a pătruns-o? Cine a înțeles-o deplin? Cine a trăit-o? Numai acela care a înțeles predica de pe munte, cele opt fericiri. Dar, cine-i? Desigur, numai acela care se străduiește să fie, asemenea lui Isus, blând și smerit cu inima.

În prima lectură de azi avem o profeție despre învățătura lui Isus, luată din profetul Vechiului Testament, învățătura profetului Zaharia. Acesta spune fiicei Sionului să-i pregătească lui Mesia aceeași primire triumfală care este rezervată lui Iahve (2,14). Din păcate, Israelul n-a înțeles îndemnul profetului și, refuzându-l pe Isus ca Mesia, credea că va rămâne la școala spiritualității ca înainte vreme. Din cauza acestui refuz, Isus plânge asupra Ierusalimului (cf. Lc 19,41) deoarece n-a știut să deslușească profeția lui Zaharia (9,9), ziua în care aceasta s-a împlinit în Cristos.

Evreii așteptau un Mesia după placul lor: frumos, bogat, puternic, autoritar, de neam arhieresc etc. nu pe acest călător cu traista-n băț mergând din sat în sat însoțit de câțiva pescari ignoranți și admirat de vameși și păcătoși, și mai ales că nu le promitea mari lucruri pe lumea aceasta, ceva palpabil: o eliberare grabnică de sub jugul roman și o împărăție ca în povești. Cu toate acestea, pretindea așa de mult: să lași tot ce ai și să-l urmezi, să te lepezi chiar de tine însuți, să-ți urăști propria viață, să iei crucea de fiecare zi etc.

Iudeii se înșelau când se gândeau și credeau că vor putea ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu fără el. Cu toate acestea numai Isus era în stare să le arate cine și cum este Dumnezeu, fiindcă numai el singur este Fiul Tatălui; numai el singur putea distruge bariera ignoranței dintre om și Dumnezeu; numai el avea puterea să ierte păcatele, să facă o punte peste prăpastia iadului care separa omenirea de Creatorul său. Fiindcă ei ignorau importanța spirituală și refuzau cu încăpățânare învățătura lui Isus, acesta s-a aplecat cu precădere spre cei săraci și umiliți, mereu disponibili să primească ceva care să-i ridice la o demnitate de care erau conștienți că o pot primi.

Admiterea unei cunoașteri superioare naturii noastre este dovada că Duhul lui Dumnezeu n-a încetat niciodată să lucreze în om, n-a încetat să conștientizeze propria noastră slăbiciune și faptul că cineva ne poate ajuta să fim mai oameni, să pătrundem în învățătura lui Isus cât mai bine, așa cum este cuprinsă ea în evanghelia de azi.

Isus este acela care ne face să fim conștienți de propria noastră ignoranță și chiar să facem din ea un obiect din care să putem scoate mai multă fericire. Să-l ascultăm!

Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor (Mt 5,3).

În natură sunt atâtea lucruri pe care ar trebui să le știm, dar le ignorăm; sunt atâtea pe care le-am putea afla, totuși nu le vom ști niciodată din diferite motive personale, de vinovăție sau nu, dar a nega existența lui Dumnezeu sau a tainelor sale, sau, ceea ce este și mai rău, a-l admite, și totuși a trăi fără el, este culmea mândriei, culmea prostiei.

Dar cum să-l cunoaștem? Marele cugetător, Blaise Pascal, spunea: Dacă omul l-ar cunoaște pe Dumnezeu, sau omul ar fi Dumnezeu, sau Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. Sfântul Toma de Aquino, cu toată ascuțimea minții lui, recunoștea: Ceea ce putem spune mai precis despre Dumnezeu este că nu știm ce este. Dar știm că este, fiindcă el însuși s-a revelat lui Moise spunând: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14). Trebuie s-o recunoaștem: omul este superior animalelor prin știința neștiinței proprii. Omul știe că nu știe ce este Dumnezeu, pe când animalul nu știe că nu știe ce este omul, nu este conștient de neștiința sa și astfel trăiește numai după trup, condus de instincte, pe când omul, numai prin faptul că gândește, prin faptul că își cunoaște neștiința, se ridică, printr-un simplu gând, deasupra întregului univers material. Emilio D`Angelo spune că numai cunoașterea implică o egalitate de natură. Cristos s-a făcut om ca să ne facă mai conștienți de ignoranța noastră, să ne trezească pasiunea după cunoașterea lui Dumnezeu pentru a ajunge la o oarecare asemănare de natură, ca să ne facă părtași de natura divină, după cum ne spune sfântul Petru (2Pt 1,4). Este mare lucru să știi că nu știi. Admiterea propriei ignoranțe este smerenie și aceasta este temelia fericirii, a sfințeniei, fiindcă dă garanția cunoașterii împărăției lui Dumnezeu. Inconștienți de ignoranța lor, strămoșii noștri Adam și Eva s-au lăsat amăgiți de Șarpele viclean (cf. Gen 3,1-7). Isus, pentru a ispăși vina lor și spre a ne deschide ochi asupra propriei noastre ignoranțe, a trebuit să se facă părtaș de firea noastră omenească, pentru a ne cunoaște ignoranța din interior. Așa se explică de ce el însuși, ca Fiu al Omului, a trebuit să crească în cunoaștere, în înțelepciune și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor (Lc 2,52), să se lupte împotriva ei cu armele înțelepciunii Duhului Sfânt pe tot timpul ispitirii din pustiu (cf. Mt 4,1-11), să se plângă ca ultimul ignorant pe lemnul crucii de părăsirea aceluia pe care îl numea Tată (cf. Mc 15,34). De fapt, prin toate acestea, ne-a arătat calea spre izvorul a toată știința și ne-a dobândit harul iertării pentru ignoranța noastră: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! (Lc 23,34).

Cel conștient de neștiința sa nu refuză jugul lui Cristos, fiindcă el crede că va veni ziua când va ști ceea ce acum nu știe. Prin această credință povara vieții devine mai ușoară, fiindcă se trăiește după duh, pe când cel mândru trăiește după trup, ca animalul care ignoră propria ignoranță.

Nici imaginea jugului și nici cea a inimii nu par prea interesante pentru lumea de azi. Cuvântul la ordinea zilei, pentru omul modern, este libertatea. Unii strigă: Jos jugul cenzurii, impozitele absurde, restricțiile de circulație etc.! Alții: Lăsați inima în seama preoților, noi trebuie să producem, să realizăm planul menit să readucă paradisul pe pământ!

Isus continuă să ne spună: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima!

Ne întrebăm: cum să fim smeriți cu inima?

Inima caracterizează omul în totalitatea lui. Ea este considerată lăcașul iubirii. O iubire blândă și smerită? Da, ea este misterul lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu este smerenie, spunea sfântul Francisc de Assisi; el este infinit de fericit pentru că inima sa, Fiul său Isus, s-a smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8) și în smerenia lui, Tatăl își află toată bucuria (Mc 1,11), de aceea ne cere să-l ascultăm pe Fiul, ca să fim smeriți ca dânsul și să ajungem fericiți ca Tatăl prin actul bunăvoinței sale în Isus.

Avea dreptate necredinciosul Nietzsche când a spus că el a căutat cea mai mare greutate și a aflat că este el însuși pentru sine: Am căutat cea mai mare greutate și am aflat că aceasta sunt eu însumi.

Când Isus ne invită să învățăm de la el, când Tatăl ne cere să-l ascultăm pe el, vor să ne elibereze tocmai de această greutate, de noi înșine pentru a ne transpune în știința iubirii. Știința iubirii este jugul lui Isus, aceasta este povara dulce care duce la fericire.

Invocația din Litaniile inimii preasfinte a lui Isus - Isuse cu inima blândă și smerită, fă inimile noastre asemenea cu inima ta - să fie mereu pe buzele noastre. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire