pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XIII-a de peste an

Relația dintre preot și popor

Preotul exercită pe pământ o misiune mai mult decât profetică și de aceea, fiind omul lui Dumnezeu mai mult decât Elizeu (lectura I-a), trebuie acceptat în spirit de credință. Preotul, pentru omul păcătos, devine o povară, fiindcă luptă să înmormânteze omul cel vechi (lectura a II-a). Acolo unde este primit, el intră precum Cristos, cu crucea pe umeri, și vrea să se folosească de dânsa ca de un bisturiu pentru a opera tot ce-i bolnav în firea omului, fiindcă numai așa se poate realiza ceva nou, sănătos, viguros.

Sfântul Toma de Aquino spune: Preotul este un asociat la preoția dumnezeiescului Învățător, devenind figura și chipul fidel al preotului veșnic (ST p. III, q. 22); iar preoția cuvântului Întrupat constă în faptul că Tatăl l-a luat dintre oameni și l-a pus între oameni pentru a-i răscumpăra pe oameni prin suferințele crucii, conform voinței Tatălui, devenind: altar, victimă și jertfitor. Prin toate arată amprenta celui care l-a luat, adică a Tatălui, precum: caritatea, blândețea, răbdarea, iertarea, gloria, sfințenia și împărăția lui cerească. Pentru aceasta a spus Isus: Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl (In 14,9).

La această muncă mântuitoare Cristos îi asociază pe preoții săi, adică pe acei pe care însuși Tatăl i-a luat dintre oameni și i-a dat: Dintre acei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul (In 18,9), afară de Iuda Iscarioteanul care nu a fost luat dintre oameni și nici nu i-a fost dat.

Preoția fiind unică, universală, perfectă și veșnică, toți cei luați de Tatăl pentru înfăptuirea Noului Legământ, cooperează real cu preoția cuvântului Întrupat. Când preotul celebrează sfânta Liturghie se oferă pe el însuși lui Dumnezeu ca victimă împreună cu victima nepătată, Isus. Când rostește cuvintele: Acesta este trupul meu; Acesta este sângele meu, trebuie să-și ofere întreaga sa ființă. Cu alte cuvinte, jertfind pe Fiul Omului, pe Fiul lui Dumnezeu, trebuie să se jertfească total pe sine însuși ca pe o ostie curată în trup, sânge, suflet, facultăți și fapte.

Așa cum Tatăl l-a luat pe Cristos și a pus în el amprenta Duhului său, fiind uns cu Duhul Sfânt (Fap 10,38), tot așa și preotul poartă în sine amprenta ungerii cu Duhul Sfânt, acel caracter de neșters pentru totdeauna. După cum focul este însoțit de lumină și de căldură, la fel pecetea preoției este însoțită de un har deosebit care împrăștie în lume lumina și căldura Tatălui: Voi sunteți lumina lumii (Mt 5,14). A fi lumină înseamnă a fi viață. La anul viitor, pe vremea aceasta, spune Elizeu sunamitei, vei ține în brațe un fiu. Preotul îl pune pe Isus în inima oricărui om de bunăvoință. Sfântul Paul îi atrăgea atenția ucenicului său Timotei: Nu neglija harul care este în tine (1Tim 4,14). Necredinciosul filozof Nietzsche spunea în batjocură că Dumnezeu însuși își are iadul său care îl chinuie: este iubirea față de oameni. Harul sacerdotal, care l-a consumat ca un iad pe Fiul Omului pe acest pământ și care trebuie să-l consume și pe preot, este iubirea față de mântuirea tuturor oamenilor, fiindcă este luat dintre oameni și pus pentru oameni în cele ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcat (cf. Evr 5,1), ca toți să ajungă la Tatăl. În primul rând acest har nu trebuie neglijat, harul iubirii, în ciuda oricărei neînțelegeri din partea lumii. Nici Isus nu a fost înțeles. Cu felul său misterios de a fi, cu nevinovăția sa divină care era o dojană pentru orice greșeală a celor din jur, cu învățătura și poruncile sale etc. a fost o povară, o cruce pentru poporul care nu-l putea înțelege și mai ales, om fiind, pretindea pentru sine credință, speranță și mai ales iubire ca pentru Dumnezeu. Din aceste motive se căuta suprimarea lui. Poate chiar unii dintre cei care s-au bucurat de ajutorul său suprafiresc să fi fost printre acei care au strigat în fața lui Pilat: Răstignește-l! Răstignește-l! (Lc 23,21).

Preotul, chemat să împărtășească viața lui Cristos, trebuie să găsească mereu tăria iubirii în aceeași rugăciune a lui Isus: Părinte, iartă-i că nu știu ce fac! (Lc 23,34), fiindcă mereu va fi adevărat: Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le îndură (1Cor 13,7). În cadrul poporului lui Dumnezeu preotul are rolul inimii care nu are odihnă nici ziua și nici noaptea, ci bate mereu, pompează sângele - seva dătătoare de viață - în toate mădularele, chiar când acestea dorm sau sunt rănite. Alte membre au dreptul la odihnă, inima nu. Preotul, inimă în inima Bisericii lui Cristos, caută să aducă mereu diferitele păreri ale credincioșilor la o armonie cât mai perfectă și face ca în comunitate nimeni să nu se simtă străin sau neglijat (PO II,9). Cu o iubire, care îi chinuie inima mereu din cauza greșelilor, preotul, asemenea unei mame, când este silit să întrebuințeze varga pentru a corija, o face cu multă strângere de inimă, cum spune sfântul Paul lui Timotei: Amenință, mustră, îndeamnă! Pe cei care păcătuiesc, mustră-i în fața tuturor, ca și ceilalți să prindă frică! Fă-te părtaș la suferință, ca un bun soldat al lui Cristos Isus (1Tim 4,1-2; 5,20; 2Tim 2,3).

Câți înțelegem trebuința preotului așa cum a înțeles-o Louis Nicolas Davout (1770-1823), mareșalul lui Napoleon Bonaparte, când spunea: Oamenii au trebuință de adevăr și de a fi instruiți, căci altfel ar fi numai erori și nebunie. Fără preoție, Dumnezeu ar tăcea; ar tăcea morala; ar tăcea legile; ar tăcea autoritatea și ar fi numai întunecime și anarhie. Oamenii au trebuință de iertare și pace; au trebuință întotdeauna fiindcă sunt slabi și păcătoși. Fără preoție ar fi numai coșmaruri și gheara mustrării de conștiință care duce pe toți la disperare. Pentru că oamenii trebuie să moară și au trebuință de îngerul iertării la căpătâiul lor de suferință, preoția este veșnic necesară.

Oamenii sunt oameni și se comportă ca oameni atât timp cât în mijlocul lor este omul lui Dumnezeu, conștiința vie a moralității, pavăza demnității. Ce voia să spună strigătul unuia de dincolo de Prut, pe timpul bolșevismului: Băăă, dați-ne un popă că vă dăm în schimb zece brigadieri, dacă nu dorința de a avea garanția spirituală și morală în mijlocul unui popor îndobitocit de doctrina marxistă!

Cei care au preoți, îi prețuiesc?

Preotul nu-și aparține; el aparține Bisericii; Biserica aparține lui Cristos și Cristos aparține lui Dumnezeu (1Cor 3,23).

Cum este păstorul, așa este și poporul: preot sfânt, popor sfânt; preot rău, oameni răi. Fiecare comunitate, fiecare parohie își are preoții pe care îi merită. Îi merită cum îi primește, cum îi ascultă, cum îi ajută și mai ales cum se roagă lui Dumnezeu Tatăl să trimită lucrători vrednici în secerișul său. O comunitate care se roagă pentru preoții săi primește de la Dumnezeu ceea ce a cerut. Cu cât mai multe și mai bune vor fi rugăciunile și jertfele pentru preoți, cu atât mai multe și mai mari vor fi harurile pe care comunitatea le va primi. În cazul în care credincioșii nu prețuiesc preotul și nu se roagă

pentru el, preotul rămâne singur și, încărcat de necazurile personale și ale altora, nu-i de mirare dacă se va poticni și va cădea sub cruce, spre rușinea acelei comunități.

Iată rugăciunea sfintei Tereza a Pruncului Isus pentru preoți, pe care este bine să ne-o însușim și s-o spunem cât mai des din toată inima, cu toată credința și dragostea: O Isuse, veșnic și mare preot, primește-ți preoții în adăpostul inimii tale, acolo unde nimeni să nu le mai poată face nici un rău. Păstrează nepătate mâinile lor care ating în fiecare zi preasfântul tău trup. Păstrează nepătate buzele lor care sunt înroșite de preasfântul tău sânge! Păstrează neprihănite și curate inimile lor pecetluite de sublimul semn al glorioasei tale preoții! Fă-i să trăiască în dragoste și fidelitate față de tine și apără-i de contactul cu lumea cea stricată! Dă-le lor, împreună cu puterea de a transforma pâinea și vinul, și puterea de a transforma inimile. Binecuvântează faptele lor cu roade îmbelșugate și dăruiește-le apoi coroana vieții veșnice! Amin.

Dacă toți credincioșii s-ar ruga așa, ca sfânta Tereza a Pruncului Isus, toți credincioșii ar ajunge sfinți ca Tereza a Pruncului Isus și toți preoții ar ajunge sfinți ca sfântul Filip Neri sau ca sfântul Ioan Maria Vianney.

N-ar fi bine și frumos? Nu s-ar schimba fața pământului?

Ba da, cu toată siguranța.

Trimite, Doamne, preoți mulți și sfinți pentru a ne mântui. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire