pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XII-a de peste an

Încredere în Dumnezeu

O boală deosebit de gravă a secolului nostru este teama. Frica de război, de cutremure, inundații, invazii ale extratereștrilor, căderi de meteoriți și comete, accidente nucleare și de circulație, de boala cancerului, sidei etc. stresează tot mai mult viața omului de azi. Nesiguranța domnește pe pământ.

Biserica, pe baza cuvântului divin, vrea să ne dea încredere în iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Nu numai pentru faptul că ne-a creat și omul este coroana operei sale, dar mai ales gloria lui Dumnezeu cere ca binele să biruie asupra răului. Omul se poate hrăni cu cuvântul Celui Atotputernic, se poate înarma cu puterea lui Cristos care a pus păcatul și moartea în slujba binelui și a vieții. Încrederea i-o poate da însăși experiența istorică a poporului ales și mai ales a Bisericii care are certitudinea că porțile iadului nu o vor birui (Mt 16,18).

Totuși, asemenea lui Ieremia profetul, toți avem de suferit pentru credința noastră în Dumnezeu. Ieremia și-a găsit izvorul încrederii în atotputernicia divină, de sub influența căreia nimeni nu poate scăpa și în iubirea lui care nu părăsește niciodată pe cel care suferă pentru o cauză sfântă.

Se pune problema: de ce suferă mai mult cel nevinovat, asemenea lui Ieremia și le merge bine celor răi?

Duhul Sfânt luminează pe toți cei care au credință, asigurându-i că suferința este un mister al mântuirii în care s-a învăluit viața lui Isus de pe pământ, exprimată prin acel: Trebuia să pătimească (Lc 24,26) și este o condiție a firii noastre umane, materiale, limitate, slabe etc. Isus ne face să înțelegem din pătimirile sale că fără suferința celor nevinovați nu se poate obține nici un progres spiritual, deoarece: dacă se repară numai ceea ce se strică, se stă pe loc sau chiar se dă înapoi, fiindcă ceea ce este reparat nu este la fel de bun precum este ceva nou. Suferințele celor nevinovați, în frunte cu agonia și toate pătimirile lui Isus de la naștere și până la moartea pe cruce, obțin progresul spiritual al omenirii. Numai suferințele Fiului Omului nevinovat au putut obține ca omul, deteriorat prin păcat, să devină nu numai un reparat, ci o făptură nouă (Ez 18,31; Rom 6,4) prin harul lui Dumnezeu care i-a copleșit pe toți (lectura a II-a).

Teamă multă, iubire puțină. Aceasta este caracteristica timpului nostru. Din acest motiv a spus-o clar apostolul Ioan: În iubire nu este teamă (1In 4,18), dar unde este teamă, nu este iubire. Și, din lipsă de iubire, când omul greșește, de frică se ascunde, asemenea lui Adam din paradisul pământesc, când, de fapt, tocmai atunci ar trebui să se apropie de Dumnezeu ca să obțină eliberarea prin iubirea lui părintească, să-și redobândească nevinovăția și în nevinovăție să sufere pentru progresul spiritual, și chiar material, asemenea lui Iob. Mai mult decât pe Iob, noi îl avem pe Isus Cristos cel nevinovat care, împovărându-se cu toate păcatele lumii, nu s-a temut să se prezinte în fața Tatălui ceresc și să spună: Tată, iartă-i că nu știu ce fac! (Lc 23,34). Atunci, pentru ce să ne fie nouă teamă, dacă Isus a luat asupra sa păcatele noastre? Teama noastră provine din lipsa noastră de iubire față de cei care ne fac bine.

Bolnavul, fie că s-a molipsit de lepră din vina lui sau involuntar, pentru medic tot bolnav este. Isus, împovărat de păcatele lumii, apare în fața Tatălui ca un bolnav molipsit voluntar. Vina este a noastră; a lui este iubirea, dar tratamentul, la care trebuie supus omul cu vina, și Isus cu povara vinei, este același. Cu încrederea cu care Isus s-a prezentat în fața Tatălui pentru a-l vindeca, pentru a-l elibera, trebuie să ne prezentăm și noi în numele lui care ne-a luat povara. Numai așa vom deveni sănătoși, făcând chiar din frică un motiv de iubire.

Atât de mare a fost încrederea lui Isus în Tatăl pe tot parcursul vieții sale pământești încât s-a întipărit și în memoria dușmanilor săi care îl priveau cu un fel de gelozie și invidie. Văzându-l răstignit și în chinuri, îi ziceau în batjocură: Să se dea jos de pe cruce și vom crede în el. A avut încredere în Dumnezeu! Să-l scape acum, dacă-l iubește! (Lc 27,42-43). Ei îl credeau căzut, distrus, ca și pe Ieremia, dar pentru încrederea sa, Isus obține eliberarea pe care dușmanii nici nu o puteau bănui, nu numai eliberarea de frica morții (Fap 2,24), nu numai de sub povara păcatelor, de frica iadului, ci chiar de moartea însăși și de întunericul pământului prin învierea din moarte și prin șederea de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Încrederea noastră în Dumnezeu se arată prin trăirea evangheliei și prin păzirea poruncilor lui.

Necredincioșii ne cred nebuni, bigoți, retrograzi etc. ori de câte ori ne văd la biserică rugându-ne, sau refuzând de a lua parte la distracțiile păcătoase, la acțiunile mafiote, ne cred fricoși, triști, îngroziți de iad etc. și de multe ori ne tratează ca pe niște înstrăinați de realitățile vieții.

Răspunsul nostru să fie cel dat de Sofocle (497-405 Î.C.) fiilor săi. Bătrânul poet al Greciei de odinioară se gândea mereu la o operă măreață pe care voia s-o scrie. Uneori vorbea singur, își declama versurile, uita de treburile gospodărești și chiar de mâncare. Fiii l-au dat în judecată pe motiv că și-a pierdut mințile și nu mai este capabil să-și administreze casa, vrând împărțirea averilor. La tribunal, acuzele erau aduse cu multă înfocare pe baza unor dovezi incontestabile. Judecătorii ascultau uimiți și contrariați. Spectatorii așteptau sentința înfrigurați de gândul că marele lor poet ar fi posibil să fie condamnat ca nebun. Numai Sofocle stătea liniștit și asculta acuzele fără să reproșeze ceva. Când i s-a dat dreptul la cuvânt, cu tact, cu gesturi măsurate și-a scos o carte de sub mantia pe care o avea pe spate și a început să citească ultima sa lucrare, o adevărată capodoperă literară. Judecătorii, spectatorii și chiar acuzatorii au rămas uimiți de frumusețea versurilor sale care curg lin, răpesc, înalță, te fac să râzi sau să plângi, care strecoară în suflet un balsam parcă venit din altă lume. Când a terminat, s-a dezlănțuit un entuziasm delirant. De la judecător și până la cel din urmă auditor, toți au cerut încununarea lui Sofocle cu o cunună de lauri și să fie distins cu cele mai înalte însemne ale patriei. Fiii au fugit rușinați. Acum s-a dovedit cine este tatăl și cine sunt fiii, cine este geniu și cine sunt nebunii. Sofocle este cunoscut prin geniala sa definiție dată omului: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona).

Noi trebuie să dovedim prin fapte înțelepciunea încrederii noastre în Dumnezeu. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiți la lumină și ceea ce vă spun la ureche predicați de pe acoperișuri. Isus ne șoptește la inimă, în conștiință, ceea ce trebuie să trăim.

Nu vă fie teamă să-i dați inima lui Dumnezeu!

Nu vă fie teamă să-i dați timpul lui Dumnezeu. Vă va da în schimb veșnicia.

Nu vă fie teamă să-i dați viața voastră lui Dumnezeu. Vă va da în schimb viața divină.

Înțelept este acela care i se dăruiește total celui care l-a creat, l-a răscumpărat și l-a chemat să împărtășească împreună cu el iubirea, veșnicia și viața adevărată. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire