pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a XI-a de peste an

Popor preoțesc

În predica din duminica trecută am insistat asupra sfintei Euharistii ca Mister al credinței, cu intenția de a vă determina să vă împărtășiți cât mai des. În predica de azi voi căuta să pun în evidență ceva nou, dar care ne va face să înțelegem și mai bine cele spuse acum o săptămână în urmă.

Isus, marele și unicul preot al Noii Alianțe, se jertfește pe sine însuși în chip neînsângerat pe altar, după cum citim în Scrisoarea către Evrei. Și, după cum spune sfântul Ciril din Alexandria, el este preotul propriei sale jertfe, devenind hrana noastră spirituală. Pentru a ni se oferi ca hrană, după cum s-a oferit Tatălui ca victimă, se folosește de oameni din popor, pe care îi rânduiește special pentru această misiune (cf. Evr 5,1). Isus se jertfește, iar preoții îi devin colaboratori, distribuitori ai operei sale. Ceea ce oferă miniștrii lui Cristos cel mai mult poporului credincios este sfânta Împărtășanie. Aceasta, fiind opera sacerdotală a lui Cristos, distribuită de miniștrii lui, are menirea să facă din toți cei botezați un neam preoțesc. După cum Isus i-a invitat pe ucenicii săi, înainte de a-i înzestra cu Preoția sacramentală de la Cina cea de Taină, prin cuvintele: Rugați pe Domnul secerișului să trimită lucrători în holdele sale, tot așa preotul invită la sfânta Liturghie, ca un alt Cristos, pe toți cei prezenți: Rugați-vă, fraților, ca jertfa mea și a voastră să fie plăcută lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul (LR). Răspunsul poporului prezent culminează prin primirea sfintei Împărtășanii, prin oferirea trupului și sângelui lui Cristos Tatălui ceresc ca jertfă de laudă, de mulțumire, de cerere și ispășire, ca jertfă desăvârșită.

Acest popor, care oferă jertfa oferită de marele preot, de Isus Cristos, devine pentru lume, așa cum citim în Scrisoarea către Diogenet, "sufletul lumii", desăvârșindu-și acțiunea sacerdotală și misionară prin a fi aluat, sare, lumină.

Dacă Dumnezeu a spus poporului israelit la poalele muntelui Sinai: Voi veți fi pentru mine o împărăție de preoți și o națiune sfântă, numai pentru că ei au fost martorii minunilor sale din Egipt (lectura I-a), cu atât mai mult credem că Isus, desăvârșind Legea și profeții, a putut spune: Ați auzit că s-a spus celor de demult: "Voi veți fi o împărăție de preoți, o națiune sfântă", iar eu vă spun: Prin Botez deja sunteți o împărăție de preoți și un neam sfânt, fiindcă vestiți învierea mea și a voastră. Deci avem dreptul de a forma un popor sacerdotal și sfânt, fiindcă, așa cum spune sfântul Paul (lectura a II-a), am fost și suntem martorii unor minuni și mai mari, fără precedent, anume: Pe când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi, iar acum avem viața sa în noi, o viață sacerdotală, o viață de reconciliere, purtătoare de mântuire prin alungarea demonilor, prin vindecarea bolnavilor, prin învierea morților, de a face toate din iubire, pe gratis.

Numărul ateilor ar scădea, cei mai mulți bolnavi s-ar vindeca, numărul înviaților ar crește, dacă am avea credință mai mare în puterea noastră preoțească, măcar cât un grăunte de muștar. Patru inși au dus la Isus un paralitic, pe care l-au coborât înaintea lui prin acoperișul casei. Isus a privit la efortul provenit din credința lor, nu la boala și păcatele paraliticului, și l-a vindecat, iertându-i și păcatele (cf. Lc 5,18-25).

Să-l primim pe Isus euharisticul cu mai multă credință, spre a ne îndeplini misiunea preoțească prin alungarea diavolilor, vindecarea bolnavilor, învierea morților etc. și vom avea mai mult succes.

Recunoaște-ți, creștinule, demnitatea ta! striga un sfânt părinte al Bisericii, privind la măreția Botezului care ne face fii adoptivi ai lui Dumnezeu cu dreptul de a moșteni împărăția cerului. Aș striga și eu: Recunoaște-ți, poporule preoțesc, demnitatea ta! dacă aș considera acest lucru ca pe o demnitate, dar nu este așa, ci: a fi popor sacerdotal prin Botez este o datorie, o obligație izvorâtă din această taină care ne-a fost dată din iubire; ea ne obligă la recunoștință, la iubire, la caritate față de întreaga lume; ne obligă la o viață sfântă, fiindcă numai așa Preoția devine credibilă.

Sfântul Petru ne spune mai concret ceea ce trebuie să facem: să proclamăm faptele celui care ne-a scos din întuneric și ne-a condus la strălucirea slavei sale (1Pt 2,9), să devenim misionari, să-i ajutăm pe misionari, să trăim învățătura lui Isus, să avem în noi viața sa dumnezeiască.

Când apostolii și-au început activitatea lor misionară, au oferit cuvântul lui Isus, cuvântul mântuirii, mai întâi conaționalilor, dar fiindcă ei l-au refuzat, l-au oferit păgânilor, au chemat la mântuire toate neamurile pământului (cf. Fap 13,46-49). Se pare că pe zi ce trece și aceste neamuri ale pământului refuză cuvântul Domnului și credința scade în așa măsură încât întrebarea lui Isus: Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credință pe pământ (Lc 18,8), începe să fie tot mai actuală, secularizarea fiind în floare. Oare gestul sfântului Anton de Padova de la Rimini nu a fost profetic? Predicând oamenilor, aceștia nu au voit să-l asculte, dar predicând peștilor, aceștia s-au minunat. Tot sfântul Anton, pe cei necredincioși, pe eretici și pe toți cei care refuzau să creadă în prezența lui Isus din sfânta Euharistie, îi dojenea, zicându-le: Învățați voi, oamenilor de la niște ființe mute cum să-l cinstiți pe bunul Dumnezeu. Va veni ziua în care cuvântul adevărului va fi adresat întregului univers și acesta îl va primi, se va schimba, se va reînnoi, după cum a prezis Isaia (cf. 66,22), după cum spune și sfântul Petru că este dorința cosmosului (2Pt 3,13), după cum a văzut sfântul Ioan ca profet (cf. Ap 21,1), strigându-l cel de pe tron: Iată le fac pe toate noi (cf. Ap 21,5).

Fiecare dintre noi, de la cel mai mic și până la cel mai mare, toți trebuie să ne revizuim comportamentul și să intrăm în concordanță cu învățătura dumnezeiască pentru a ne îndeplini cu demnitate, credință și eficacitate menirea de neam preoțesc. În acest popor sacerdotal, în Biserica lui Isus Cristos, fiecare creștin este important și nimănui nu-i este permis să fie pesimist ca poetul care zice:

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea?

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea? (George Coșbuc, Moartea lui Fulger).

Dacă te simți mic, uitat, disprețuit, bolnav, bătrân etc. dacă descurajarea te apasă și-ți șoptește: Ce-i pasă unei lumi întregi de existența sau neexistența ta? nu uita: de rugăciunea ta, de lacrimile tale depinde mântuirea multora; de suferința ta, de sărăcia ta, de izolarea ta, de uitarea ta, de nepăsarea sau de disprețul celor din jur, de boala ta etc. depind minunile lumii: alungarea demonilor, vindecarea bolnavilor, învierea morților, fiindcă ești încadrat într-un neam ales, într-o preoție regească, într-un popor sfânt, în poporul pe care Dumnezeu și l-a cucerit prin jertfa Fiului său (cf. 1Pt 2,9), ești mădular viu în trupul mistic al lui Cristos.

Prin predica de azi am intenționat să mă achit, într-o oarecare măsură, de datoria impusă de porunca lui Isus: Învățați (Mt 28,19) și de îndemnul păstorului Bisericii, papa Paul al VI-lea, care spune: Doctrina despre preoția comună să fie mereu explicată și întipărită adânc în memoria credincioșilor, căci ea este minunat de aptă pentru a alimenta evlavia euharistică, înalță demnitatea tuturor credincioșilor și stimulează sufletul ca să atingă culmea sfințeniei (Mysterium Fidei 14). Cu atât mai mult insistă Conciliul Vatican II: Acelora pe care îi leagă intim de viața și de misiunea sa, Isus le împărtășește și din funcția sa preoțească, pentru ca ei să poată aduce cult spiritual spre gloria lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Prin urmare, laicii, fiind dăruiți lui Cristos și unși cu Duhul Sfânt, sunt chemați și înzestrați în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile și inițiativele lor apostolice, viața conjugală și de familie, munca zilnică, destinderea trupului și a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul Sfânt, ba chiar și încercările vieții, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite Tatălui cu adâncă evlavie, împreună cu ofranda trupului Domnului. Astfel, și laicii, acționând peste tot cu sfințenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăși (LG 34).

Cât de minunat ne învață Biserica să ne cunoaștem viața cea nouă și s-o trăim spre slava lui Dumnezeu, fiind unși cu Duhul său, înzestrați cu daruri deosebite, ca roadele Duhului să fie cât mai bogate, ca rugăciunile, viața de familie, munca, odihna, distracțiile permise, încercările, toate să fie oferite Tatălui împreună cu jertfa lui Isus din Euharistie pentru mântuirea lumii întregi. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire