pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a IX-a de peste an

Legea și credința

Noi suntem atât de obișnuiți cu gândul la mântuirea sufletului și la viața veșnică încât credem că și evreii de pe timpul lui Moise, ca și contemporanii lui Isus, gândeau la fel despre Lege. Nicidecum. Gândul lor era legat de viața prezentă, de bunăstarea materială, onoruri, sănătate, viață lungă, copii mulți ca neamul să fie cât mai puternic și Mesia să vină pentru a mări și pentru a apăra toate acestea, ca să moară dușmanii de necaz. Dacă aveau o oarecare grijă de suflet, tot cu acest scop căutau să-l mențină în pace cu Iahve, ca să nu aibă de suferit vreo pagubă. Toate acestea le putem deduce atât din comportamentul evreilor de pe timpul Mântuitorului, cât și din pilda rabinului Irhuda care, într-o zi, stând la poarta cetății, spunea prietenilor săi: Dragii mei, în cele din urmă am aflat și am câștigat un leac miraculos. Acest leac întinerește, prelungește viața, o face mai veselă și mai fericită. Pentru ce nu vă preocupați și voi de așa ceva? Ei l-au întrebat: Este de vânzare? Toți vrem să cumpărăm așa ceva, oricât ar costa! Atunci rabinul și-a chemat prietenii acasă la el, le-a deschis un mic dulăpior în fața căruia se afla o candelă aprinsă și le-a arătat Legea; a deschis-o și le-a citit: Dacă vrei să trăiești mult pe pământ în pace și bucurie, ferește-ți limba de calomnie și de toată vorba cea rea (Ps 23). Prin urmare, tot gândul era îndreptat spre fericirea de aici, de pe acest pământ. Gândul la viața veșnică nu le era străin, dar îl considerau un mister cu care nu are rost să-ți bați capul prea mult. Când Isus le-a expus învățătura sa despre viața cea nouă pe care el a adus-o, despre viața veșnică pe care o pot dobândi prin credință, ei îl ispiteau pe această temă, nu le convenea (cf. Lc 10,25; 18,18).

De ce era atât de exigentă Legea lui Moise, dacă ea se referea doar la această viață trecătoare? Moise le spune: Poruncile pe care vi le dau, puneți-le la inima voastră, în sufletul vostru; legați-le la încheietura mâinii ca pe un semn, puneți-le ca pe o podoabă pe fruntea voastră! (Dt 11,18); Vor fi cuvintele acestea în inima ta și le vei istorisi copiilor tăi și le vei medita șezând în casă și mergând pe drum, dormind și veghind (Dt 6,6-7). Moise nu le mai lasă nici un spațiu cât de mic în care să se gândească la altceva. De ce? Legea era expresia dreptății lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este atât de credincios legământului său, dacă el își ține făgăduințele întotdeauna, atunci nici evreului nu-i era îngăduit să uite Legea Domnului. Israelitul era drept în fața Domnului în măsura în care păstra Legea.

Sfântul Paul susține cu fermitate că noi avem toată convingerea că omul devine drept numai prin credință, independent de Legea lui Moise (cf. Rom 3,28). De ce? Legea era numai pentru a face cunoscut păcatul. Omul a călcat-o. Dumnezeu nu mai era dator să rămână credincios făgăduințelor, dar rămâne și îl trimite pe Mesia. Dreptatea omului va izvorî din credința în Mesia, care acum este darul gratuit al lui Dumnezeu și mântuirea prin Cristos nu poate fi decât tot gratuită.

Moise zicea cumva: Dacă vrei să fii fericit pe pământ și să vină acela care va păstra fericirea ta, păzește Legea! Pe când sfântul Paul zice: Dacă vrei să fii fericit pentru totdeauna cu Cristos, să vezi ceea ce ochiul pământesc nu poate vedea, să auzi ceea ce urechea materială nu poate auzi, să te bucuri de lucruri atât de frumoase cum nici nu-ți poți închipui, păstrează credința! Legea a fost dată pentru un timp și timpul ei s-a terminat; credința ne este dată pentru viața veșnică și timpul ei abia începe.

Natural că omul are trebuință de fericire atât în timp cât și în veșnicie. Cel care își dorește fericirea vremelnică și-o poate dori și pe cea veșnică? Poate să-și păstreze credința acela care nu păzește poruncile?

Cristos a desăvârșit Legea punând-o în slujba credinței: trebuie să crezi că păstrând poruncile vei intra în viața veșnică (cf. Mt 19,17). Răscumpărarea este definitivarea convertirii de la gândirea Vechiului la cea a Noului Testament, de la Lege la credință. Răscumpărarea ne-a adus-o Cristos prin desăvârșirea Legii și a profeților; mântuirea, care este trăirea răscumpărării, este un dar gratuit al lui Dumnezeu.

La ce mai folosesc faptele bune, dacă mântuirea este gratuită?

Mântuirea are menirea, nu numai să ne elibereze de păcat și să ne ducă la viața veșnică, dar și pe aceea de a ne face să acționăm ca Dumnezeu. Faptele bune ne dau certitudinea mântuirii prin fericirea pe care o pun și o păstrează în suflet.

Mântuirea este gratuită din partea lui Dumnezeu, dar din partea omului se cere actul voinței libere de a o accepta. Or, actul acceptării este ascultarea. Isus a venit și ne-a învățat tocmai acest lucru: ascultarea de voința Tatălui - Pe dânsul să-l ascultați (Mc 9,7) - și cu această voință s-a hrănit zilnic și în această ascultare și-a găsit toată bucuria, fericirea. În ce constă ascultarea? În cunoașterea gândului Tatălui prin Duhul Sfânt și împlinirea lui înainte de a i se porunci. Cristos a ieșit totdeauna în întâmpinarea Tatălui ceresc cu iubire, disponibilitate, promptitudine și fidelitate. Această ascultare preventivă constituie secretul fericirii și armoniei supreme din sânul Preasfintei Treimi. Ea trebuie să se reflecte pe pământ. Va îndrăzni un tată să poruncească fiului să facă un lucru când de nenumărate ori a avut surpriza de a vedea făcut ceea ce abia își pusese în gând să-i spună că trebuie făcut? Nu, fiindcă o simplă privire, un simplu gest care îi trădează intenția este suficient. Așa ascultarea, care are la bază iubirea, face legea fără sens. Legea rămâne, când iubirea își spune cuvântul, o simplă martoră a infidelității omului de odinioară. Copilul face voința tatălui fiindcă el crede în iubirea lui. Așa și pentru mântuire: ne este necesară credința în iubirea lui Dumnezeu: Și noi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi, mărturisește sfântul Ioan (1In 4,16). Credința este aceea pe care ne-o dă Dumnezeu gratuit la Botez și care apoi aruncă lumina sa divină asupra faptelor noastre, ca să le facem conform cu voința celui care ne-a dat credința ca să ne facă fiii săi, moștenitori ai împărăției sale.

Ascultarea lui Isus Cristos stă la baza faptelor noastre izvorâte din credință.

S-a smerit făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce. Această ascultare este, prin excelență, un act liber care îl înalță în demnitate și glorie (cf. Evr 1,5-8). Deoarece Cristos a dat omului posibilitatea acestui act liber, omul poate aduce lui Dumnezeu cultul suprem în spirit și adevăr, împlinindu-i voința, fiindcă astfel de închinători caută Tatăl (In 4,23).

Așa se concretizează credința în fapte, fără să mai fie trebuință de Lege. Aceasta rămânând doar ca o amintire a spiritualității trecutului.

Cum se explică faptul că unii vor fi totuși condamnați, reprobați de acel: Plecați de la mine! Nu vă cunosc! deși nu le-au lipsit faptele bune, fiindcă vor spune: Oare nu în numele tău am vindecat, am scos diavoli etc.?

Când Isus ne-a descoperit comoara - învierea și viața -, ne-a dat parabola mărgăritarului de mare preț și a comorii ascunse în pământ. Cine află cu adevărat această comoară, cine crede în fericirea ei, vinde, dă tot ce are, ca să o poată cumpăra (cf. Mt 13,46). Cei reprobați vor putea dovedi că au făcut minuni, dar nu vor putea dovedi că au dat tot, ba chiar nimic, fiindcă minunile le-au făcut după voința lor și nu a lui Dumnezeu, din minuni și-au luat partea de glorie cuvenită numai lui Dumnezeu; n-au ținut cont că înfăptuirea minunilor este o carismă dată în folosul tuturor; și, pentru a-i face părtași pe alții de darul primit, este necesar să fie purtată crucea de toate zilele pe urmele lui Isus, ca minunile să fie autentice.

Un om, care se credea sfânt, a visat într-o noapte că a murit. A bătut în poarta raiului. A auzit glasul Tatălui ceresc: Cine-i acolo? Omul a răspuns: Eu sunt... Tu mă știi doar câte fapte bune am făcut. Pot să intru? N-a primit nici un răspuns. De spaimă s-a trezit și a constatat că a transpirat de frică. Și-a pus problema: De ce n-au fost găsite faptele mele bune vrednice de a-mi deschide poarta paradisului? A constatat că nu erau făcute în unire cu Cristos, cu Domnul și prin Domnul și, prin urmare, n-a făcut faptele bune ca un domn. S-a corectat și când a murit cu adevărat și s-a prezentat la poarta raiului, bătând, a auzit aceeași întrebare: Cine ești? De data aceasta a răspuns: Sunt Isus. Poarta s-a deschis și el a intrat în fericirea veșnică, fiindcă a fost domn prin Domnul pe acest pământ.

Să nu uităm! Când vom putea spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20), atunci putem avea convingerea că suntem apți pentru a intra în împărăția Tatălui.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire