pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a VII-a de peste an

Dreptate și iubire

Ca în duminica trecută, așa și azi, vom urmări acțiunea lui Isus de desăvârșire a Legii prin dreptate și iubire.

Valoarea Legii din Vechiul Testament o putem cunoaște din porunca lui Dumnezeu: Fiți sfinți, fiindcă eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt, și: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (lectura I-a); iar în alt loc se spune: Dacă dușmanul tău este flămând, dă-i pâine de mâncare; dacă este însetat, dă-i apă să bea! (Prov 25,21). Or, numai Legea îi putea aduce pe oameni la această desăvârșire morală.

Ce perfecționare s-ar mai putea aduce acestei învățături? Nu cuprinde ea suficient de bine învățătura asupra raporturilor ce trebuie să le avem față de Dumnezeu, față de noi înșine, de aproapele și față de dușmani?

Din moment ce Isus spune că a venit să desăvârșească învățătura Vechiului Testament, trebuie să-l credem și să vedem în ce constă această problemă. În primul rând, fiindcă Isus însuși în calitate de Fiu al lui Dumnezeu preia Legea lui Moise, imprimă Legii morale un caracter nou, teologic și-i dă un sens nou supranatural.

Isus spune: Ați auzit că s-a spus: "Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi". Aceasta era legea talionului. Nu putem spune că nu era bună, ea oprea excesul de răzbunare, dar nu opera adevăratul bine, de aceea s-a ajuns până azi să auzim lozinci ca aceasta: Dreptate! Ochii plânși vor să te vadă (de pe un afiș din revoluția din 1989).

Oamenii vor ca dreptatea să vină dinafară, ca să o vadă cu ochii plânși de dorul ei. Isus vrea ca dreptatea să vină din interiorul fiecărui om și să se reverse în lume printr-o revărsare de bucurie: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate (Mt 5,10). Găsim dreptatea în lume numai în măsura în care o realizăm fiecare prin propria viață, de aceea, spunând dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a fariseilor și cărturarilor etc. vrea să spună că dreptatea mea, a ta, a voastră, a noastră, a tuturor trebuie să întreacă pe aceea pe care o așteptăm de la alții. Dacă eu sunt nedrept în mine, cu mine, cu aproapele, cu Dumnezeu, cum pot pretinde dreptate de la alții? Trebuie să-mi spun mine însumi: Nedreptate! Ochii plânși vor să te spele!

O atitudine obișnuită, dar pe care psihologia o numește idee nerațională, este și aceasta: a-l ierta pe cel rău, nu înseamnă oare a-i da avânt pe calea răului? Este drept să-l ierți pe cel care nu vrea iertare și pace? Este drept ca aceluia care vine să-ți dea foc la casă, să-i arăți și șura?

Nu așa a gândit Cristos. Isus spune: Ați auzit că s-a spus: "Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe dușmanul tău!" Este adevărat, nu întâlnim în Lege porunca de a urî pe dușmani, dar interpreții ei, mai ales anahoreții de la Qumran (retrași special în peșterile de pe țărmul Mării Moarte spre a trăi Legea), aveau această regulă de a iubi pe toți fiii luminii și de a urî pe toți fiii întunericului, pe fiecare după propria vină, în răzbunarea lui Dumnezeu (v. 43 Q.S. 1,9 ș-u.). Credința poporului de rând izvora din trăirea și interpretarea Legii de către acești anahoreți și de alții, cum ar fi rabinii, cărturarii și fariseii. Afirmațiile sfântului Paul (1Tes 2,15) că evreii sunt în dușmănie cu toți oamenii, și cele ale istoricului roman Tacit, nu sunt lipsite de temei: orice evreu restrângea învățătura Legii numai la conaționalii lui. Cei de alt neam erau fiii întunericului, dușmani ai lui Dumnezeu, idolatri și vrednici de ură.

Isus desăvârșește Legea dându-i un caracter universal, care nu cunoaște restricții nici de gen, nici de excepții, nici de hotare, nici de rasă, nici de religie etc., ci ține cont numai de faptul că neamul omenesc formează o unitate în natura sa.

Isus mai desăvârșește Legea prin noua unitate de măsură a iubirii. Dacă legea veche spunea: Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți, noua măsură este: după cum v-am iubit eu pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții (In 13,34), adică fără măsură, cu iubire infinită, curată, sfântă, rodnică. După cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi (In 15,9); Dumnezeu este iubire (1In 4,16); și în aceasta și-a arătat iubirea sa că ne-a iubit mai întâi și a trimis pe Fiul său, ca să ispășească păcatele noastre (1In 4,10).

Isus mai desăvârșește Legea și prin motivul nou pe care îl dă iubirii: de a iubi pe aproapele din iubire față de Dumnezeu, cu același scop divin al iubirii sale, fără calcule pline de interese materiale; cu iubire curată, fără umbră de răsplată (cf. Mt 5,46), cum spuneau junimiștii: Artă pentru artă - Iubire pentru iubire. De a ne iubi ca frați, cu iubire care caută binele celui iubit; de a iubi ca Dumnezeu, care nu caută binele în persoana pe care o iubește, dar ca să depoziteze binele său în ea.

Isus perfecționează Legea făcând din iubire o trăire intensă a credinței în dreptatea divină, în afirmarea supremă a gândirii lui Dumnezeu și ca pe o umilă supunere la voința lui. Nu poate fi umilință mai profundă decât aceea de a iubi pe dușmani. Isus îl numește pe Iuda trădătorul drept prieten (Mt 26,50), iar pentru cei care l-au răstignit se roagă: Tată, iartă-i că nu știu ce fac! (Lc 23,34). A vedea în răutatea și ura dușmanilor o ignoranță vrednică de compătimire, este cu adevărat ceva nou. Cineva făcea această observație: Isus de pe cruce o încredințează pe Maria, mama sa, lui Ioan, iar pe dușmanii săi îi încredințează iubirii Tatălui pentru iertare.

Isus a desăvârșit Legea ridicând iubirea față de aproapele la nivelul iubirii față de Dumnezeu. Dacă gândirea iudaică lăsa să se întrevadă că iubirea față de oameni poate fi pusă pe aceeași treaptă cu celelalte porunci (cf. Lev 19,18), viziunea creștină îi acordă un loc central, unic. În Noul Testament, iubirea față de aproapele apare indisolubil legată de porunca iubirii față de Dumnezeu, formând un binom denumit monolitul creștin.

Isus Cristos, punând la temelia revelației legea nouă a iubirii, a deschis lumii întregi izvorul sfânt al culturii adevărate, cultura morală peste care cade ploaia de har, fără de care viața nu poate progresa, fără de care și azi am mai fi sclavi, robi sub biciul zbirilor egoiști, lacomi de pâine, putere, onoruri, putere etc. Omul degenerează prin egoism și se desăvârșește prin altruism. Altruismul dus până la eroism - de a întoarce obrazul stâng pentru a fi lovit ca și cel drept; de a da haina celui care răpește cămașa; a mai merge două mii de pași cu cel care te silește să mergi o mie - constituie crucea care mântuie pe cel fărădelege. Isus ne spune că, dacă cineva îți face rău, să fii dispus a-i ierta încă pe atât mai mult, numai să-l poți determina ca să-și pună problema mântuirii propriului său suflet.

Sfântul Paul, intrând și el în această temă, are un cuvânt de spus cu multă greutate: Fraților, nu uitați că sunteți templul lui Dumnezeu (lectura a II-a). Omul nu este muzeul divin al operelor sau capodoperelor moarte, ci templul vieții. A fi templul lui Dumnezeu înseamnă a fi lăcașul celei mai curate iubiri, care nu este altcineva decât Duhul Sfânt, înseamnă a fi locul revelațiilor celor mai intime, înseamnă a fi locul cultului suprem în duh și adevăr (In 4,23), unde se aduce lui Dumnezeu jertfă în numele întregii omeniri; înseamnă a fi depozitul harului și locul dreptății supreme în care se conciliază iubirea cu dreptatea.

Mulți sunt confruntați cu această problemă: Cum să-l iubesc pe acest om care mă nedreptățește? Răspunsul este: ca mama care își lasă copilul bolnav în mâinile medicului. A face dreptate, a-l chinui pe cineva prin operație pentru a-l vindeca, nu înseamnă a-l urî. A face dreptate, a căuta dreptatea, a pretinde dreptatea nu înseamnă a urî, ci a iubi. Iubirea nu stă în tolerarea răului, ci în extirparea lui prin mijloacele cele mai oneste, izvorâte din iubire, cum spune Isus: Mustră între patru ochi pe fratele tău când a greșit; mai cheamă doi martori; spune-l Bisericii; să-ți fie ca un păgân și vameș (Mt 18,15-17), dacă nu te ascultă, așa cum a procedat Isus cu vameșii, cu păcătoșii și cu păgânii pe care i-a iubit, i-a chemat, a făcut minuni pentru ei și, mai ales, și-a dat viața pentru mântuirea lor. Nimeni nu are dreptul să spună: Eu nu pot să iert. Dumnezeu ne dă harul să putem iubi asemenea lui Cristos, chiar și în cele mai grele împrejurări ale vieții. A nu ierta înseamnă a fi eretic. Tatăl ceresc ne iartă în măsura în care am învățat de la Isus să iertăm greșiților noștri. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire