pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a VI-a de peste an

Legea și libertatea

Datoria de căpetenie, a omenirii în general și a fiecăruia în special, este de a tinde spre desăvârșire, spre perfecțiune, spre realizarea omului de caracter în primul rând, adică să aibă acea totalitate a dispozițiilor permanente care să-i determine comportamentul individual corect în toate împrejurările vieții și apoi, acest om de caracter, să primească plinătatea harului încadrându-se în viața cea nouă, pe care o cere Isus prin cuvintele: Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit (Mt 5,48). Pentru a ajunge la desăvârșirea Tatălui ceresc înseamnă a străbate calea lungă a smereniei, pășind pe urmele lui Isus.

Prin creație, Dumnezeu ne-a înzestrat cu multe calități și posibilități de desăvârșire. Este o taină cum unii sunt atât de buni din naștere, iar alții nu pot ajunge la această stare nici după ani lungi de luptă intensă. Dintre darurile mari, pe care Creatorul ni le dă din fire, unul pe care îl avem cu toții, care ne plasează în fruntea tuturor celor create de pe pământ care sunt conduse de instincte, este darul de a alege în cunoștință de cauză, darul libertății. Acest dar îl ajută pe om să aducă o contribuție substanțială la desăvârșirea ființei sale, fiindcă reușita libertății consistă în a primi și a-și însuși dispozițiile pe care Dumnezeu le-a stabilit omului ca să ajungă la plinătatea vieții (Degeest). În acest sens ne stau în față cuvintele lui Ben Sirah: Dacă vrei, poți să păzești poruncile. De tine depinde să rămâi credincios. Domnul a pus în fața ta apa și focul: întinde mâna spre care dorești! Viața și moartea sunt puse în fața oamenilor; fiecăruia i se va da una sau alta, după cum a ales. Ben Sirah se referă la primii oameni și la primul lor păcat. Alegerea ascultării echivala cu plinătatea vieții. Neascultarea însă a echivalat cu pierderea vieții, cu alegerea morții. Pentru noi, ascultarea echivalează cu alegerea vieții celei noi, datorită ascultării lui Isus (cf. Fil 2,8); neascultarea echivalează cu alegerea morții veșnice, cu iadul.

Pe vremuri trăia la Atena (Grecia) un om înțelept și mult apreciat. Un invidios a voit să-l compromită și i-a zis într-o zi: Învățătorule, lumea te laudă zicând că le știi pe toate, dar mie ai putea să-mi spui: pasărea, pe care o am în mână, este vie sau moartă? Fiindcă își zicea în sine: dacă va zice că este vie, o voi sugruma și i-o voi arăta moartă; dacă va zice că este moartă, îi voi da drumul să-și ia zborul și toți vor vedea că este vie și vor râde de nepriceperea lui. Numai că înțeleptul era înțelept cu adevărat și i-a zis: Domnule, pasărea pe care o ai în mână este cum o dorești: dacă o vrei vie, este vie; dacă o vrei moartă, este moartă. Invidiosul a rămas de rușine.

Dumnezeu a pus în mâna noastră sufletul; dacă îl vrem viu, îl avem viu prin darul libertății; dacă îl vrem mort, îl avem mort prin neascultarea față de porunci. Nimeni nu poate spune: Nu pot fi altfel, așa m-a lăsat Dumnezeu: rău sau bun. Dumnezeu n-a poruncit nimănui să fie nelegiuit, n-a permis nimănui să păcătuiască, o spune clar Ben Sirah. N-am fi ceea ce suntem dacă n-am fi liberi. Și am fi cu totul altceva, am fi ca îngerii, dacă am fi folosit întotdeauna darul libertății în folosul ascultării de șoaptele Duhului Sfânt.

Dumnezeu, în nemărginita sa bunătate și înțelepciune, pentru a-l determina pe om să nu greșească, i-a descoperit bogăția și plinătatea vieții din Cristos, în care el însuși a pus toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3). Sfântul Paul descrie Corintenilor aceste comori prin cuvintele: Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, aceea a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el. Or, Isus l-a iubit și a păzit poruncile Tatălui în chip desăvârșit (In 14,31). Prima și cea mai importantă dintre toate comorile de har din Cristos, la care se referă sfântul Paul, este învierea. El însuși l-a văzut pe Isus înviat și a înțeles că poate avea parte de această comoară divină, dacă alege viața. El spune în numele tuturor acelora care aleg viața: Nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sfânt această înțelepciune (în alegere). Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea.

Toți simțim dorința de a trăi, de a fi fericiți, de a ajunge la viața veșnică prin învierea din morți. De ce totuși Dumnezeu este atât de mult insultat? De ce poruncile lui sunt nesocotite? Oamenii nu înțeleg valoarea libertății cu care au fost dăruiți. Este atât de mare acest dar, atât de misterios, atât de sublim! Se spune despre Carol al XI-lea, regele Franței, că avea o piatră scumpă de o frumusețe rară, pe care a scris aceste cuvinte: Cine mă are, nu va fi sărac niciodată. Noi avem această piatră prețioasă, darul libertății, prin care putem fi bogați și fericiți pentru toată veșnicia, numai să știm cum să folosim libertatea.

Din punct de vedere filozofic, libertatea se definește prin capacitatea omului de a opta, de a decide și de a acționa în cunoștință de cauză. Din punct de vedere teologic, libertatea ne este dată pentru a fi oameni, mai presus de animale. Suntem înzestrați cu darul libertății așa cum un copil este bogat fiindcă tatăl său este bogat, dar suntem condiționați de starea noastră de copii, adică trebuie să fim conștienți că bogăția care ne definește ca bogați aparține tatălui. Copilul va deveni bogat la majorat. Tot așa și noi, vom fi liberi cu adevărat când vom ajunge la majoratul spiritual, adică la plinătatea omului desăvârșit (cf. Ef 4,24), când Cristos va fi totul în noi (Ef 1,10). Până atunci, libertatea este un dar divin dat pentru a fi administrat. Administratorul nu-i stăpân, el trebuie să dea cont de administrația bună sau rea, va fi răsplătit sau pedepsit conform dispozițiilor administrative. Răsplata, pe care o primește administratorul bun al darului libertății, este însăși libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21), adică plinătatea vieții veșnice, starea îngerilor lui Dumnezeu., când Dumnezeu devine posesiune și omul posesorul lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu i-a dat lui Moise legea pe muntele Sinai, i-a dat-o ca pe un pact de alianță. Alianța este temelia prieteniei. El nu i-a dat legea pentru a-i limita darul libertății poporului său, ci spre a-l călăuzi spre fericirea pe care libertatea o are în sine, așa cum busola nu limitează libertatea pilotului, ci îl îndrumă corect spre port.

Isus afirmă că a venit, nu ca să desființeze Legea, ci să o desăvârșească, ceea ce înseamnă o deschidere spre mai bine, spre binele infinit; adică nu ajunge să nu faci răul în această viață, ci trebuie să te angajezi în mod liber pentru a face cât mai mult bine, fiindcă binele nu are limite, de aceea niciodată nu poți spune: Am făcut destul. Când am făcut ceea ce trebuia să facem, Isus ne arată că suntem slugi netrebnice (Lc 17,10), dar ca să fim prietenii săi, trebuie să ne angajăm colaboratori ai săi la opera infinită a mântuirii cu acea disponibilitate pe care a avut-o, de exemplu, sfânta Bernadeta Soubirous, care a spus: Când sunt înălțată pe cruce, mă simt mai fericită decât o regină înălțată pe tron.

În pasajul evangheliei de azi îl auzim pe Isus care ne atrage atenția să nu folosim darul libertății în defavoarea înțelepciunii inimii, a iubirii, zicând: Ați auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi; să nu săvârșești adulter; să nu juri strâmb", iar eu vă spun. Aducând explicațiile de rigoare la aceste trei imperative ale legii, creștinul vine pus în stare de tensiune, iar necredinciosul în stare de revoltă. Creștinul își spune: Trebuie să mă folosesc de darul libertății spre a face binele, spre a apăra viața, cinstea aproapelui, demnitatea persoanei. Aceasta o cere iubirea. Necredinciosul își zice în sine cu îngâmfare: Fac ce-mi place. Sunt un om liber și fac ce vreau cu viața mea. Sunt stăpân. Atitudinea necredinciosului este greșită, fiindcă nu-i stăpânul vieții, nu și-a câștigat dreptul la viață prin meritele proprii și dacă o are ca moștenire, aceasta îl obligă să o transmită mai bună decât cum a primit-o, altfel devine robul propriilor patimi. De această robie a viciilor intenționează Isus să ne elibereze prin desăvârșirea Legii.

Cred că știți povestea butoiului cu cele zece cercuri având cel mai bun vin, pe care stăpânul îl lăuda și înveselea inima musafirilor săi. Auzind vinul despre valoarea lui, și-a zis: Dacă eu sunt cel mai bun, de ce mă țin la întuneric și legat cu zece cercuri în acest butoi de lemn mizerabil? Nu trebuie să fiu și eu liber, să văd lumina, să fac ce vreau? Trebuie să-mi dobândesc libertatea. Și, opintindu-se din toate puterile, a rupt unul după altul toate cele zece cercuri și doagele s-au risipit. Vinul cel bun s-a scurs pe pământ; a devenit mai întâi o băltoacă plină de gunoaiele din pivniță și apoi l-a înghițit pământul... Libertate periit. A pierit din cauză că a voit o libertate care nu-i aparținea. Libertatea lui era între doagele strânse de cele zece cercuri.

Înțelept este creștinul care știe că cele zece porunci îi apără libertatea de a fi vinul cel mai bun, care este în stare să îmbete chiar pe îngerii lui Dumnezeu.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire