pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Preasfânta Treime

Misterul iubirii

Specificul religiei creștine este credința într-un Dumnezeu în trei persoane. Cultul suprem al religiei începe printr-o invitație care poartă amprenta credinței - Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți (2Cor 13,13) - invitație de a participa la har și la dragoste în unitatea Duhului, a sufletului și a tuturor bucuriilor sfinte.

Cineva a spus: Biserica a înființat sărbătoarea Preasfintei Treimi pentru a pătrunde misterul Botezului și pentru a-l avea la inimă (Sailer). Este posibil. Când am fost botezați ne-am comportat după legea naturală a ființelor care nu cuvântă, deși am primit harul care ne face copii ai Tatălui, frați ai lui Cristos și temple vii ale Duhului Sfânt. Acum, devenind conștienți de acest adevăr, aprofundându-l, să putem spune cu sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi: Eu am aflat cerul pe pământ, deoarece cerul este Sfânta Treime, iar Sfânta Treime se află în inima mea. Citim în viața sfântului Francisc de Sales că pe când era copil și părinții l-au conștientizat de acțiunea Botezului din sufletul său, a adunat un grup de prichindei cu care se juca și i-a dus în biserică la cristelniță, unde le-a ținut o cuvântare și le-a arătat locul sfânt, zicându-le: Aici am devenit copii ai lui Dumnezeu, cu dreptul de a moșteni împărăția cerului; apoi, cu Francisc în frunte, au sărutat cristelnița de piatră și au spus cu multă evlavie: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, în semn de recunoștință.

Este foarte adevărat, Preasfânta Treime este cel mai mare mister și cel mai frumos, dar ca să putem pătrunde cât de cât în adevărul și frumusețea lui, ni se cere să cunoaștem mai bine noțiunile de Dumnezeu, persoană și natură. Catehismul îl definește pe Dumnezeu drept duh desăvârșit, creatorul cerului și al pământului. Filozofia definește persoana ca pe o calitate a ființelor care au minte și voință, și nu ca pe un lucru. Știința și filozofia definesc natura ca pe o esență, ca pe un fel de a fi al fiecărui lucru. Cine compune aceste trei noțiuni își poate face o slabă idee despre Preasfânta Treime, pe care o putem defini drept Duh desăvârșit într-o singură natură de trei persoane, fiecare cu minte și voință personală. Fiindcă definiția nu se înscrie total într-o ramură științifică, empirică, deoarece depășește capacitatea rațiunii noastre de pătrundere, Isus ne-a descoperit că acest mister este viață și iubire, tocmai datorită faptului că sunt trei persoane și fiecare își pune calitatea sa de minte și voință în unitatea naturii. Experimentăm existența unui singur Dumnezeu în trei persoane prin viața și iubirea sa pe care le revarsă în noi și ne pot face fericiți la infinit, după cuvântul lui Isus: Dacă mă iubește cineva, Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și lăcaș (templul Duhului Sfânt) la el vom face (In 14,23).

Dat fiind faptul că Dumnezeu este iubire (1In 4,8), esența sa, natura nu se poate concepe decât în trei persoane, căci: iubirea numai față de sine este egoism. Un Dumnezeu într-o persoană ar fi Dumnezeul noetic al lui Platon, închis în sine și retras în alte sfere intangibile. Iubirea numai în doi este generatoare de gelozie. Un Dumnezeu din două persoane ar însemna o dualitate antagonistă și lumea a perceput această dualitate ca într-un zeu al binelui și un altul al răului într-o luptă veșnică pentru supremație. Fiindcă numai iubirea care rodește la același nivel cu sine este perfectă, de aceea numai un Dumnezeu în trei persoane este desăvârșit în unitatea naturii, fiindcă Tatăl naște în sine pe Fiul și iubirea lor reciprocă este Duhul Sfânt: Tatăl cu minte și voință l-a născut din veci pe Fiul; Fiul n-ar fi fiu dacă nu s-ar fi născut asemenea Tatălui cu minte și voință; iar Duhul Sfânt n-ar fi iubire reciprocă, dacă nu ar avea minte și voință spre a realiza unirea dintre Tatăl și Fiul, fiindcă o iubire nerațională nu-i iubire și cu atât mai mult o iubire care nu pornește din voință, nu-i iubire.

Dacă prin absurd, din iubirea a doi soți s-ar naște un cățel, un miel sau oricare alt animal, și nu un copil după chipul și asemănarea lor, ce i-ar mai putea ține uniți în căsătorie? Tata, mama și copilul formează o unitate în iubire numai când mintea și voința lor formează o unitate prin afect viu și efectiv în dăruire. În Dumnezeu: Tatăl, cunoscându-se pe sine în sine, se vrea pe sine în sine. Din acest act al rațiunii și al voinței sale se naște în sine a doua persoană, Fiul, egal cu sinea Tatălui și capabil de aceeași iubire cu el, fiindcă trăiește aceeași viață a Tatălui. Viața Tatălui din sânul Tatălui, persoana Fiului, au aceeași legătură vie și conștientă care vrea să-i țină uniți în veci; aceasta este persoana Duhului Sfânt. În sânul Preasfintei Treimi, cât se primește atâta se dăruiește. Acesta este adevărul despre un Dumnezeu în trei persoane, adevăr plin de mister.

Dacă misterul Preasfintei Treimi, cu tot efortul minții și voinței noastre de a-l înțelege, rămâne de domeniul științei infinite din divinitate, noi doar intuindu-i dimensiunea în mod indefinit, îi putem simți binefacerile din creație și din revelație.

Dacă în Dumnezeu n-ar fi trei persoane unite într-o singură iubire, ci numai o persoană, atunci iubirea lui Dumnezeu, format dintr-o singură persoană, față de noi n-ar fi expresia iubirii supreme, n-ar fi putut da naștere lui Cristos Om-Dumnezeu și nouă nu ne-ar fi tată; iar noi n-am putea să avem viață veșnică, deoarece noi numai prin Cristos putem deveni plini de întreaga plenitudine a lui Dumnezeu (Ef 3,19), fiindcă Tatăl poartă în sânul său modelul nostru, pe Fiul; dacă nu are pe Fiul, nu are modelul, nu poate fi tată. Dacă Tatăl nu și-ar iubi modelul din sânul său, cum ne-ar putea iubi pe noi? Tatăl însă, iubind modelul nostru din sânul său, pe Isus, ne iubește și își dovedește iubirea veșnică față de noi prin tot ceea ce a creat și continuă să creeze, după cum afirmă Mântuitorul: Tatăl meu lucrează și eu lucrez (In 5,17).

În cunoașterea lui Dumnezeu trebuie să pornim de la om și în cunoașterea omului trebuie să pornim de la Dumnezeu.

Dacă n-ar exista oglinzi, pelicule fotografice, portrete și nici luciul apelor sau al altor metale, omul nu și-ar cunoaște fața decât prin vederea altora și afirmațiile celorlalți că și el este la fel ca dânșii. Pentru sufletul nostru nu avem nici oglinzi, nici fotografii, nici portrete, ci doar pe Creator, care este iubire și pe care trebuie să-l credem că ne-a creat din iubire. În măsura în care cred în iubirea creatoare, în iubirea sa providențială, îmi văd sufletul, îmi văd demnitatea de persoană, atât pe a mea cât și pe a tuturor celorlalți oameni din jurul meu, din trecut și din viitor.

Din prima lectură avem această confirmare: Moise, plin de credință în iubirea pe care Dumnezeu o are față de poporul său, se roagă pentru acest popor, ca Dumnezeu să rămână în mijlocul lui, ca oamenii să fie mai oameni, să-și înțeleagă mai bine menirea lor prin înțelegerea iubirii cu care Iahve îi însoțește. Vedeți, rugăciunea lui Moise nu-l reduce pe Dumnezeu la îngustimea limitelor umane, ci îl deschide pe om spre orizonturile divinității.

Fraților, iubirea nu este un obiect de studiu, nu este o știință pe care o poți analiza metodic pentru a o înțelege, ci este viață, trăire întreită care cuprinde toate dimensiunile posibile pentru minte și voință, deoarece numai ea poate fi generatoare de armonie și unitate.

Dumnezeu însuși vine la om și i se arată ca Domn, adică plin de bunătate și de milostivire, bogat în har și fidelitate (lectura I-a), ca omul la rândul său să fie domn față de cei din jur. Evanghelia de la Liturgia cuvântului de azi ni-l prezintă pe Dumnezeu drept Domn prin excelență. În entuziasmul iubirii sale față de lume, dovedit mai ales prin dăruirea propriului său Fiu pentru a o mântui, revarsă peste oameni belșugul harului său prin Cristos, ca oamenii să se bucure de viața cea nouă care există în Fiul Omului și pe care acesta s-a angajat s-o împartă oamenilor de bunăvoință prin sfintele taine și-i cheamă pe toți la comuniunea divină prin Duhul Sfânt, învățătorul adevărului (lectura a II-a). Datorită lui Cristos, comuniunea noastră cu unitatea trinitară a lui Dumnezeu este cu adevărat valoarea ultimă și supremă, scopul ultim, singur și adevărat.

Nu știu în ce măsură m-ați înțeles sau nu, dar sunt sigur că m-au înțeles numai acei care s-au hotărât să trăiască noua poruncă a lui Isus: Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unii pe alții (In 15,17).

Când sfântul Patriciu le-a predicat irlandezilor despre misterul Preasfintei Treimi, a avut impresia că ei cred în trei dumnezei. Atunci, ca să le înlăture greșeala, a luat un fir de trifoi și le-a explicat că, așa cum un singur fir are trei foi, tot așa un singur Dumnezeu are o singură natură în trei persoane. Era o imagine slabă, departe de realitate, dar ei au avut mare încredere în misionarul lor, în iubirea lui față de mântuirea lor și, de atunci și până azi, în fiecare an de sărbătoarea sfântului Patriciu, irlandezii își pun la piept un fir de trifoi, amintindu-și de învățătura lui că numai prin credința în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt botezați și mântuiți.

Este foarte bine să le urmăm exemplul, să purtăm un fir de trifoi care să ne aducă aminte că iubirea lui Dumnezeu ni s-a descoperit prin Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt ca să avem viață veșnică. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire