pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a III-a din Advent

Foamea de adevăr

Ucenicii lui Ioan Botezătorul erau cuprinși de îndoială: Oare Isus din Nazaret este cu adevărat Mesia cel prezis de profeți?

Premergătorul se afla, aruncat de desfrânatul rege Irod, în adâncul închisorii Macheronte. Ucenicii îl vizitează, îi aduc știri din exterior și îi împărtășesc îndoiala lor. Nu-i de mirare ca sufletul lui Ioan să fi fost cutremurat pentru moment de aceeași îndoială și teamă, fiindcă acestea fac parte din firea noastră omenească. Isus însuși va fi cuprins de teamă în grădina Măslinilor. Îndoiala și teama au pus stăpânire pe firea omenească încă de la Adam și Eva și s-au transmis de-a lungul istoriei întregii omeniri. Pentru a le da valoarea pocăinței, Isus le-a luat cu sine pe cruce și, ca să nu mai fie cauză de ruină spirituală, după ce s-a plâns de părăsirea din partea Tatălui (cf. Mt 27,46) în numele nostru, le-a înlăturat, oferindu-ne sensul Tatălui care mereu își întinde mâinile protectoare către copiii săi. Teama și îndoiala fac parte din crucea noastră zilnică, tocmai spre a cerceta adevărul de a ne trezi mereu foamea după adevărul total: Dumnezeu în istoria lumii. Ioan Botezătorul și-a trimis ucenicii la școala lui Isus pentru a afla adevărul.

Învățătorul, spre a le înlătura îndoiala și teama, îi pune în legătură cu adevărul Scripturii, făcând un scurt rezumat al profeției lui Isaia, care ilustrează sensul Tatălui ceresc, faptul de a-și fi dovedit iubirea față de om în decursul veacurilor și care acum se manifestă plenar: Orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, leproșii se vindecă, morții învie și săracilor li s-a adus vestea cea bună. Isus îi trimite pe ucenici înapoi la Ioan cu acest mesaj al adevărului mesianic și adaugă: Ferice de acela care nu va afla în mine pricină de poticnire (Mt 11,4-6). Ferice de acela care nu se îndoiește și nu se teme de a accepta adevărul plenar pe care l-am adus în lume din partea Tatălui: iubirea.

Ioan Botezătorul, primind acest rezumat al economiei mântuirii, va muri fericit și mulțumit că și-a îndeplinit misiunea de înaintemergător al lui Mesia, a iubirii văzute pe pământ a nevăzutului Dumnezeu Tată.

Evanghelia lui Isus, vestea cea bună, are și pentru noi aceeași valoare ca și pentru Ioan? Adevărul ei ne face fericiți când suntem copleșiți de necazuri și amenințați de moarte?

Omul din firea sa este o ființă curioasă și dornică de a afla lucruri noi. Este foarte fericit când cele noi sunt parte din adevărul total care vine de la binele suprem: Dumnezeu. Dar niciodată n-a fost ceva mai nou și mai bun ca veste despre adevărul că Dumnezeu Tatăl ne iubește și a decis să ne dovedească sensul său părintesc prin întruparea Fiului său pe care din veci l-a născut în sânul său, ca să ne aducă și nouă bucuria sa veșnică: Acesta este fiul meu cel iubit, întru care am binevoit (cf. Mt 3,17), adică fericirea veșnică.

De ce totuși atâția oameni botezați, creștini din moși-strămoși, nu-și găsesc fericirea în vestea cea bună a unui Dumnezeu făcut om, datorită căruia orbii văd, muții vorbesc, surzii aud, leproșii se vindecă, morții învie și săracilor li se aduce mângâierea iubirii Tatălui?

Să reflectăm serios asupra acestui rezumat al evangheliei, așa cum s-a gândit Ioan Botezătorul în închisoare! Nu se pot înfăptui lucruri atât de minunate fără degetul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult cu cât suntem martori că în decursul istoriei noastre creștine ele s-au repetat de nenumărate ori și azi se înfăptuiesc în sânul Bisericii prin mădularele ei sfinte care își recunosc apartenența la același cap, Isus.

Să iubim evanghelia, cartea adevărului nostru care ne naște din Dumnezeu! Autorii inspirați de Duhul Sfânt, trăind din acest adevăr, mărturisindu-l prin cuvânt și faptă, scriindu-l cu cerneală sau cu sânge, au dat naștere întregului Nou Testament. Testament înseamnă testatio mentis, adică mărturia minții sănătoase, a minții care se bazează numai pe adevăr. În cărțile Noului Testament avem descoperirea gândurilor lui Dumnezeu, a sentimentelor inimii sale, pe care nimeni nu le-ar fi putut cunoaște, dacă el nu ni le-ar fi destăinuit prin Fiul. Cei din vechime, când voiau să-și comunice prin semne prietenia reciprocă bazată pe iubirea sinceră, o reprezentau printr-un desen: o fereastră deschisă în fața unei inimi. Aceasta arăta că inima este deschisă pentru a lăsa să iasă adevărul iubirii prin cele mai alese sentimente față de persoana aleasă. Noul Testament este fereastra deschisă în fața inimii lui Dumnezeu, ea lasă să iasă și să ajungă la noi toate comorile înțelepciunii și ale științei sale divine care se află în Isus, Fiul fericirilor sale infinite.

Să deschidem și noi fereastra inimii noastre față de Dumnezeu și față de aproapele spre a lăsa să iasă sentimentele cele mai nobile pe care le poate rodi în noi harul, darul Duhului Sfânt care a revărsat în noi iubirea (Rom 5,5).

Să luăm aminte la îndemnul sfântului Iacob: Nu vă plângeți, fraților, unul împotriva celuilalt! Luați pildă de suferință și de îndelungă răbdare de la profeții care au vorbit în numele Domnului! Apostolul Iacob vrea să ne spună că această mărturie de suferință și răbdare ne face profeți, adică arată o minte sănătoasă care dă mărturie în lume despre adevărul iubirii. Aceasta înseamnă a gândi cu inima, a realiza binele care aduce armonie. Orice armonie este izvor de fericire. Testatio mentis, adică mintea stă în inimă și inima în minte. Când inima și mintea sunt în armonie, adevărul și iubirea dau mărturie că Isus este Mesia prezis de profeți prin aceleași sentimente care există în Cristos Domnul nostru. Ajungem la o minte sănătoasă numai prin cunoașterea Noului Testament.

Cineva îmi spunea într-o zi: Părinte, eu nu sunt prea credincios, totuși, din cele învățate de mine, cred că Isus este cel mai mare om al tuturor timpurilor prin faptul că a întors fața lumii spre adevăr.

Adevărul, spre care Isus a întors fața lumii, se află în Noul Testament. Din acest motiv, sfântul Augustin ne avertizează că trebuie să avem aceeași teamă sfântă de a nu pierde nici un cuvânt din Sfintele Scripturi, precum este teama sfântă de a nu pierde nici o părticică din sfânta Împărtășanie.

Cartea adevărului este izvorul fericirii.

Toți căutăm fericirea; numai acolo unde este nu o căutăm cu pasiune, ci stăm și ne întrebăm: Oare chiar aici să fie, în Noul Testament? Din când în când punem mâna pe Cartea Sfântă, citim în grabă câteva versete și o lăsăm repede, preocupați de alte griji ale acestei lumi.

O femeie, ascultând cuvântul lui Isus, a exclamat: Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt! (Lc 11,27); la care Isus a răspuns: Ba mai fericiți sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc (Lc 11,28). Din acest motiv spune sfântul Augustin: Unde este iubire față de cuvântul lui Dumnezeu nu este durere, iar dacă totuși este, durerea devine iubită. Deci, însăși durerea, fiind iubită, devine izvor de fericire.

Unde căutăm fericirea? Avem necazuri, avem nevoie de răbdare; cine ne-o poate da? Evanghelia. Răbdarea zilnică, numai ea singură ne poate făuri marea răbdare escatologică. Nu este vorba că trebuie să ne resemnăm în fața durerii, și mai ales a morții, nu, fiindcă resemnarea este un semn al slăbiciunii, al neputinței și deseori chiar al lașității, pe când adevărata răbdare este semnul iubirii, este rodul carității, adică al celei mai frumoase virtuți menite să dureze veșnic.

Cuvintele lui Isus i-au adus lui Ioan Botezătorul din închisoare nu resemnare, ci bucuria împlinirii planurilor de iubire ale lui Dumnezeu față de poporul său. El, care a tresărit de bucurie în sânul mamei sale, Elisabeta, când preacurata a salutat-o pe verișoara sa cu toată iubirea și acest salut al iubirii l-a făcut să se nască el însuși curat, cel mai mare dintre cei născuți din femeie (Mt 11,11), înger în carne și oase (Lc 7,27), nu se putea ca la cuvintele lui Isus, pe care ucenicii săi i le-au adus, să nu fi tresărit de cea mai mare bucurie care să-i fi dat puterea necesară ca, în clipa când i s-a tăiat capul, să se nască înger pentru fericirea veșnică din împărăția lui Dumnezeu.

Cuvintele, la care trebuie să tresară de fericire și inima noastră acum, le găsim aici; ele sunt: morții învie. Trăim pentru înviere datorită iubirii Tatălui ceresc și când vom auzi, în ziua de apoi, cuvintele lui Isus: Veniți, binecuvântații Părintelui meu, și moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34), fericirea veșnică a Tatălui va fi moștenirea noastră.

Era în luna iulie a anului 1792. Părintele M. Bravard, directorul Seminarului "Sfântul Carol" din Dieceza de Avignon (Franța), condamnat la moarte de un tribunal revoluționar, se îndrepta spre locul de execuție recitând Breviarul. Unul dintre călăi, furios din cauza calmului părintelui, l-a lovit peste mână, ca să-i cadă cartea de rugăciuni. Părintele Bravard s-a aplecat, a îngenuncheat și a luat Breviarul, continuând să-l recite până când securea i-a retezat capul, confirmând prin tăria sa ceea ce spusese sfântul Ciprian: Sacerdos evangelium Christi tenens, occidi potest, vinci non potest - adică: Preotul, care ține în mâini evanghelia lui Cristos, poate fi omorât, dar nu poate fi învins.

Același lucru trebuie să se spună despre fiecare creștin: Creștinul care păstrează în inimă cuvântul lui Dumnezeu poate fi omorât, dar nu poate fi învins. O mărturisește Isaia profetul: O bucurie veșnică va străluci pe fețele lor. Lauda, bucuria și veselia îi vor ajunge pe aceștia și de la ei vor dispărea întristarea și suspinul. Amin.

Mai pot fi folosite următoarele două exemple:

1) Dumnezeu! Dumnezeu! Dumnezeu! Unde mai este și Dumnezeul ăsta? se întreba Nenumitul din romanul Logodnicii, scris de Alessandro Manzoni. Era strigătul acelui om care înspăimântase prin cruzimea și nelegiuirile sale un ținut întreg din Italia. Iată ce i-a răspuns renumitul cardinal Friderico Borromeu: Dumneata mă întrebi? Dumneata? Cine mai mult decât dumneata îl are mai aproape? Nu-l simți cum te chinuiește în inimă? Cum ți-a luat liniștea și în același timp te atrage și te face să presimți liniștea, nădejdea unei mângâieri depline, de îndată ce-l vei recunoaște, îl vei mărturisi, îl vei ruga?

Nădejdea unei mângâieri depline ni se oferă tuturor, dacă mărturisim adevărul: Cristos este Domnul, el este Mesia, el este Fiul lui Dumnezeu.

2) Istoricul Teodor povestește despre un incendiu care a cuprins orașul Antiohia și cum sacristanul bisericii "Sfântul Atanasie", numit Marlien, a apărat-o de flăcări. El a luat în mână Noul Testament și, urcându-se pe acoperișul bisericii, se lupta cu flăcările care veneau din toate părțile. Tot orașul a fost făcut scrum și cenușă, numai casa Domnului a fost salvată.

Când patimile vor să transforme toate faptele noastre bune în scrum și cenușă, când vor să strecoare îndoiala și teama în suflet, atunci să ne amintim de cuvintele lui Isus, care au dat bucurie celui închis, lui Ioan Botezătorul: Orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, leproșii se vindecă, morții învie, săracilor bine se vestește. Și fericit este acela care nu va afla în mine prilej de poticnire!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire